Viața și opera
părintelui Ghelasie în întregul lor stau sub semnul icoanei. Taina creației
omului după chipul lui Dumnezeu apare a fi piatra de temelie a ontologiei
creației, fiind descifrată în cheie hristologică, după buna tradiție a
creștinismului ortodox. Iar cum Dumnezeu este lăudat și slăvit în Treime,
iconologia ce subîntinde alcătuirea creației este pecetluită de taina alcătuirii
trinitare a ființei, cu deschidere spre împărtășirea dumnezeiască.
Taina
Întrupării și Taina Treimii constituie astfel, după model patristic, cheile de
înțelegere ale viziunii isihasmului carpatin. Reflecția duhovnicească a
părintelui Ghelasie este unică prin urmarea până la ultimele consecințe a
teologiei icoanei, într-o extensie ce circumscrie întreaga istorie a creației
și fiecare făptură în parte. Sensul creației este funcție de taina Întrupării
dumnezeiești ce are ca orizont intențional și eshatologic părtășia creației la
cele dumnezeiești.
Cuvântul
teologic își recapătă la părintele Ghelasie naturalețea și spontaneitatea
mistică pe care o întâlnim adesea în scrierile sfinților părinți ai Bisericii,
mișcate de insuflările neprevizibile ale Sfântului Duh, după nevoile
duhovnicești ale epocii. Curgerea textuală capătă un relief variat, în care se
împletesc învățătura și practica isihastă, conexiunile generale și
particularizările semnificative, tratările comparative și adâncirile specifice,
parabolele și poemele mistice, încât pare un organism viu, care se mișcă și
respiră, chemând cititorul la o receptare participativă, la propria investiție
de sens.
Rugul
aprins descoperit lui Moise a constituit o imagine emblematică pentru isihasmul
creștin, indicând participarea omului la cele dumnezeiești și necreate, taina
unirii cu Dumnezeu în Hristos a creației. Reiterând discursul patristic legat
de Întruparea lui Dumnezeu și îndumnezeierea umanului, părintele Ghelasie îi
imprimă până în profunzimea alcătuirii sale un caracter iconic, în care se
evidențiază consistența dialogică și liturgică a cuvântului.
Structuralismul
ce marchează discursul actual expozitiv printr-un deficit de participare este
depășit prin recursul la o tratare cu multiple tușe dialogale, prin care se
reliefează taina chipului viu, cuvântător și responsiv, imprimat de tensiunea
chemării dumnezeiești.
În
accepțiunea părintelui Ghelasie, iconicul este un sinonim pentru chpul originar
al creației, ce poartă în sine de la creația sa Logosul și chipul lui Dumnezeu
întrupat, ca pe o sămânță menită rodirii sale euharistice. Fenomenul
despărțirii omului de Dumnezeu a atras după sine întreaga natură într-un mod al
vieții spre stricăciune și moarte, în care conștiința propriului chip se
estompează și doar Întruparea lui Hristos la plinirea vremii, Jertfa, Învierea și
Înălțarea Sa sa mai pot deschide orizontul vieții veșnice, accesul la modul
vieții îndumnezeite.
Reconectarea
la acest mod de viață prin tainele Bisericii și prin modelarea iconică a vieții
apare ca un proces de asimilare duhovnicească în care toate aspectele vieții
trec prin degajarea conștiinței de obișnuințele, deprinderile și automatismele
Căderii, mergând până la o renunțare la însăși logica antagonistă ce stă în
miezul vieții înstrăinate de Dumnezeu, în care are loc afirmarea de sine în
detrimentul comuniunii. O viață înnoită presupune tocmai lepădarea de sine, de
acest sine afirmat în defavoarea iubirii de Dumnezeu și de aproapele, care în fapt
este doar o mască idolească a autenticului sine, creat după chipul lui
Dumnezeu.
Nu
în ultimul rând, părintele Ghelasie propune pe acest model iconic o teologie a
relației omului cu natura, în care ultima apare în dimensiunea sa logosică,
deschisă părtășiei la slava fiilor lui Dumnezeu. Materia și spiritul, natura și
persoana sunt eliberate de conotațiile antagoniste, în care ele apar în
opoziție fundamentală sau emanate una din alta, principiul unității creației
fiind dincolo de ea, în chipul ce pecetluiește integralitatea ființei create și
o arată deschisă împărtășirii de cele dumnezeiești.
Isihia
exprimă depășirea scindării în sine a zidirii și alipirea acesteia la taina
dumnezeiască, activarea condiției sale euharistice, a destinației sale de
mlădiță a Trupului lui Hristos. Cunună a creației, omul este chemat să
liturghisească această taină a schimbării la față a creației. Rugul aprins al
creștinismului este tocmai lumina taborică, întru care înaintând omul își
redescoperă libertatea duhului, demnitatea filială și, asemănându-se
dragostei dumnezeiești, îi urmează dăruirea chenotică și atrage după sine toată
făptura în orizontul părtășiei la cele dumnezeiești.
Odată
cu scrierea sa Memoriile unui isihast,
părintele Ghelasie de la Frăsinei deschide în anul 1991 calea unei autentice Filocalii carpatine, care are rara
calitate de a asimila întreaga tradiție creștină în specificul isihasmului
românesc, având ca liant însăși taina icoanei, cunună a teologiei creștine, ce
luminează până în adâncul ființei create taina chipului lui Hristos, din Care
„tot trupul bine alcătuit şi bine încheiat, prin toate legăturile care îi dau
tărie, îşi săvârşeşte creşterea, potrivit lucrării măsurate fiecăruia din mădulare, şi se zideşte întru
dragoste” (Efes. 4, 16).
Cu
atât mai relevant este faptul că părintele Ghelasie l-a slăvit după cuviință pe
Dumnezeu prin întreaga sa viață, închinată Sfintei Treimi și dăruită cu
dragoste părintească semenilor săi, așa încât cuvântul său poartă flacăra
duhului, puterea de a preschimba vieți și frumusețea ce ne atrage către adâncul
dragostei dumnezeiești.
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu