sâmbătă, 9 decembrie 2017

Calea spre Frăsinei (II)



În articolul scris de mine, Calea spre Frăsinei”, trebuie adăugată o urmare”, care a fost, aș spune, la fel de surprinzătoare sau minunată.
De ce spun minunată? Pentru că, la cei 23 de ani ce îi aveam în 1984, în plin comunism (ateu, firește), am avut viziunea clară a prezenței Divinului. Și nu doar o părere, sau o nălucire, ci ca un ceva” mi s-a arătat. 
Să istorisesc mai exact...
Dupa ce în mai îl cunoscusem pe Părintele Ghelasie (pe atunci fratele Gheorghiță și care mi-a spus: ei frate, Cristi, vei reveni pe aici), un grăunte din ființa mea a încolțit după câteva luni. Și...
Îmi era oarecum jenă, oarecum, sufletește, să accept nepăsător acel dar făcut de Gheorghiță la plecarea din mânăstire, în luna mai. Acea Filocalie dăruită mie, a Sfântului Isaac Sirul, pe care o am și astăzi, și care mă urmează peste tot; inclusiv în Franța; și astăzi e tot cu mine.
Este mai mult decât o amintire de suflet, cred.
Este un far luminat ce mă face să întrevăd Calea mea mai departe mult mai ușor și mai cu folos, în sensurile vieții, aici.
Ei bine, reflectam și îmi spuneam retoric atunci: Mi-a dăruit această carte (Filocalia 10), este o carte aparte! Calitativ spiritual (în vremurile de atunci era relativ scum material). Trebuie să mă revanșez într-un fel. 
Aș mai preciza că la plecare mi-a mai dăruit o frumoasă icoană (spunând: las’ frate, că mi-o aduci tu”).
Gândindu-mă la aceasta, am spus așa:
Sunt la începutul meu, în lucrul icoanelor. Da. Dar dacă fac două la fel? Du imaginea dăruită temporar. Ar fi bine.
Așa am și făcut.
Am realizat două icoane identice. 
Pe una o am încă, și o vedeți. Trec dincolo de calitatea ei (căci eram întru început). Însă acum au valoare spirituală aparte, cred. 
Iar ceea ce a urmat mi-a schimbat mult cursul vieții. 
În final, după ce am terminat lucrarea icoanelor gemene” întru ceea ce se vede, dar și spiritual, am spus la începutul lunii octombrie:
Voi duce una din icoane, în semn de mulțumire și prețuire. 
Și după o săptămână am plecat iarăși la Mânăstirea Frăsinei. 
Trec de odyseea” călătoriei mele cu o mașină de ocazie, până la Vâlcea, și cu autobuzul ce mă ducea mai aproape de comuna Muereasca.
Autobuzul avea ultima stație seara, cam la 2 km, mai la vale, de unde estimasem eu. Plouase în sat, cu o oră mai înainte. Drumul era destul de desfundat și anevoios; plin de noroi și de gropi; întunericul ce se lăsase îngreuna avansarea mea. 
În fine, am făcut cei doi kilometri si am ieșit din sat; mă aflam pe undeva la intrarea în munte. Reușeam greoi să întrevăd drumul gri sau întunecat, umed, în beznă
Pericolul era altul; în stânga mea prăpastie, în dreapta stânci sau copaci; în plus puteam să întâlnesc vreo fiară (urs sau lup). Însă în mintea mea îmi spuneam ceea ce știam: animalele au oroare de glasul omenesc ce cântă”. Am spus iar retoric: Sunt un mare” cântăreț, de bietele animale vor fugi, auzindu-mă”.
Zis și făcut. Întuneric; apa ploii căzută mai devreme, frica că eram singur, pe un drum nesigur, etc. Începusem să cânt”.
Mă făceau  toate  să depășesc armonia melodiilor” pe care le posedam în repertoriul meu. Practic, cred că urlam. De bietele fiare ar fi spus: Ajunge. N-am făcut nimic rău! Oprește-te”.
Într-un târziu și răgușit fiind de atât cântat (zbierat) m-am oprit lângă un stâlp de curent și mi-am spus:
Doamne, am venit să mulțumesc pentru un bine făcut mie. Te rog, dacă exiști, arată-mi calea!”
Eram în comunism, repet. Eram tânăr. Credința îmi era prea firavă. Și totuși, un ceva, sau cineva” îmi arăta calea.
Era ca un miracol viu.
Vedeam în întuneric, drumul ca luminat! Era incredibil.
Și cale de vreo câțiva kilometri frica îmi dispăruse, drumul era luminos și eu eram tare euforic. Era... de ne-explicat, cred. 
Când am zărit de departe luminile mânăstirii, am grăit în sine:
Eh, nu mai am nevoie de ajutor! Da.
Și în orgoliul meu, bănuiesc, am adăugat: Doamne, merci, dar mă descurc singur!
Mai aveam câteva sute de metri de parcurs doar. Mă simțeam sigur pe mine. 
S-a produs un fel de mărturie” vie, că nu era iluzie ce trăisem timp de două ceasuri și nici opiu al poporului”.
O frică teribilă îmi cuprinse de îndată ființa. Dar așa de mare, că tremuram de spaimă; iar drumul nu îl mai deslușeam (deloc), nu mai era ca până atunci luminat!
Cu mare anevoie am ajuns după o oră la mânăstire. 
Odata ajuns am spus asa: niciodată, când ceri ajutorul, să nu te dezici de el. Să mulțumești deplin lui Dumnezeu. Fii recunoscător”.
De atunci, așa procedez. Numai așa. Și am mai înțeles ceva: că singurei, puterea ne este prea mică. Că Dumnezeu există. Aveam parte iar de prezența sa palpabilă. Și L-am rugat să îmi ierte lipsa de noimă.
Ajuns fiind în mânăstire am dăruit această icoană Părintelui Ghelasie
Unde este sora” azi, nu știu precis. Lângă un izvor pusă, așa îmi spuse.
Însă un lucru îl știu sigur. Întâmplarea în sine. Trăirile ei ce m-au marcat interior, și icoana aceasta, sora geamănă” a ei.

Christian NEACȘU / decembrie 2017

miercuri, 6 decembrie 2017

Apariție editorială: Pateric Carpatin. File de isihasm (ed. Platytera, 2017)



 „Dar un lucru trebuie: căci Maria partea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea” (Lc. 10, 42). Patericele surprind astfel de cuvinte și întâmplări ale Sfinților Părinți ce revelează în miezul unor situații de viață, al unui câmp de alegeri posibile, partea cea bună, taina unui gest sau a unui cuvânt ce mângâie, eliberează, dă putere, modelează după chipul iubirii, în chip paradigmatic deschizător de orizont, lăsând să se întrevadă taina omului, ca împreună-lucrător cu Dumnezeu. 

*

Patericele cuprind texte relativ scurte, cu bătaie lungă, ce au harul de a preschimba viața, după cuvântul: „puțin aluat dospește toată frământătura” (Gal. 5, 9).


*

Taina rodirii și a împlinirii omului, după Sfinții Părinți, stă în practica susținută a alipirii la voia dumnezeiască prin gestul de dăruire, rugăciune, închinare și iubire față de Dumnezeu prin care depășim starea de inerție a Căderii și purtăm cu dragoste sarcinile unii altora (Gal. 6, 2). 

*


Mistica iconică pune accent pe o recentrare a ființei umane în lumina chipului dumnezeiesc, așezând în prim-plan conștiința în raport cu mintea, ființa în raport cu energiile, persoana în raport cu structurile ei. 

(Florin Caragiu)