Prefață
„Dar când
mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând:
Bucurați-vă!” (Mt. 28, 8). Acatistul este o expresie a bucuriei creștine
înaintea veștii celei bune a Învierii lui Hristos, ca o încununare a bucuriei
ce se revarsă din conștientizarea tainei întrupării dumnezeiești ce stă la
temelia vieții create.
Întruparea lui
Hristos la plinirea vremii a prilejuit iruperea în lume a unui nesecat izvor de
apă vie. Modelul iconic al versurilor din acatistele sfinților și ale sărbătorilor
creștine este dat de însăși grăirea îngerului Gavriil către Preasfânta Fecioară
Maria: „Și intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul
este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei” (Lc. 1, 28).
Cinstirea
sfinților este o punte luminoasă durată peste prăpastia morții între cele
vremelnice și cele veșnice. În modul de a fi al sfințeniei, orice act încărcat
de intenționalitate euharistică implică reciprocitate. De aceea, orice gând
cuvenit îndreptat de noi către sfinți e întâmpinat (și chiar anticipat) de
dragostea, binecuvântarea și ajutorul lor, al celor ce locuiesc întru
plinătatea harului dumnezeiesc.
Nu întâmplător,
pe lângă substanța lor doxologică, în țesătura acatistelor e împletit permanent
firul mulțumirii și recunoștinței pentru cei ce ne veghează și participă în mod
nevăzut la viața noastră, și cel
al bucuriei pentru sporirea în noi a simțământului prezenței lucrătoare a lui
Dumnezeu și a sfinților în toate cele ce se întâmplă.
Acatistul
exprimă o percepție a istoriei străluminată de sesizarea iconomiei divine, ce
atrage timpul spre limanurile eshatologice ale veșniciei. Viețile sfinților ne
oferă prilejul unei inversări de perspectivă în raport cu logica luptei
antagoniste a conflictului finalităților, expresie a căderii generatoare de
stări conflictuale ce macină o ființă în sine însăși și în raporturile ei cu
alteritatea.
Umplându-se de
harul lui Dumnezeu, sfinții au realizat că alimentarea conflictualității
interne și externe nu face decât să perpetueze și să adâncească starea de
cădere, și au tins din toată ființa și inima, cu tot cugetul și puterile, spre
actualizarea condiției euharistice a creației, după asemănarea iubirii
dumnezeiești.
Rodirea
sfinților ca mlădițe ale Trupului lui Hristos ne pune înainte faptul că viața
străluminată de har sfărâmă în cele din urmă boldul păcatului și al morții și
ne așază liberi în fața orizontului infinit al dragostei dumnezeiești, care ne
face părtași la un mod de a fi cu adevărat fericit.
În acatistele
îngrijite de Părintele Ghelasie de la Frăsinei și Părintele Valerian Dragoș
Pâslaru se împletesc ca într-o icoană trăirea liturgică, râvna mistică,
simțirea isihastă și lucrarea virtuților, înălțimea contemplației, adâncimea
smereniei și lărgimea dragostei, frumusețea versului și puterea lui de
străpungere a inimii, cinstirea, lauda și mulțumirea ce ne introduc în
intimitatea vieții dumnezeiești.
Rugăciunea apare
aici ca o bătaie de inimă a sufletului, o fluturare de aripă a spiritului, rod
al tainei Sfintei Liturghii celei mai presus de fire, prin care pregustăm viața
cu și în Dumnezeu.
Florin Caragiu
