marți, 31 mai 2016

Constantin Noica: Experiența românească și înzestrarea pentru conceptele deschise ale gândului





Mistica iconică a părintelui Ghelasie pune în lumină, în acord cu tradiția creștină ortodoxă, tocmai acel rest neprețuit, lamura ființei pierdută printre explicațiile raționale ale vremii noastre, chipul care face din natură, din fire, din persoană realități deschise, inepuizabile. Să ne reamintim în acest punct de cuvintele lui Constantin Noica:

“Nu e oare cumplit să împlinești și să închei ceea ce trebuie să păstreze statornic un rest? E ca și cum ai ucide o ființă cu pruncul în sân. Natura, de care românul nu se putea dezlipi, era altfel decât orașul și cetatea. Acestea puteau fi încinse de ziduri și erau zid, pe când românul era aruncat printre dealuri și munți (...), nu știa de ziduri și porți. Carpații nu încheie un orizont și nu despart: au unit și unesc. Nici orizontul în genere nu e încheiat (așa încît noi spunem mai degrabă zare decît orizont) și nici lumea din jurul tău nu e încheiată, împrejmuită și împietrită în locul ei. Lumea e fire, iar firea nu are cumplire, cum nu ar avea mărirea celui din psaltire. (...)
Dacă ești dator să duci gîndul pînă la încheiere, este totuși cumplit, pentru tine și ceilalți, să-l duci pînă la închidere. Multe cugete, într-o lume lucidă cum e cea de astăzi – unde miturile și credințele nu au dreptul și putința să deschidă gîndul înspre altceva –, se întorc asupră-le și caută ‘completitudinea’, sistemul închis. Într-un fel, lumea contemporană l-a și obținut, ni se spune; dar făcând pe om să plătească un preț greu, cel al unidimensionalizării sale. Din experiența românească veche, una în natură și abia la marginea cetății, s-a desprins totuși o înzestrare pentru conceptele deschise ale gândului, care sînt și cele ale culturii înainte-mergătoare. Ceva în civilizația științifică a zilelor noastre ar sta sub blestem dacă ea n-ar păstra un rest. Este bine atunci să-și însușească o asemenea civilizație tocmai o lume ca a noastră, unde s-a păstrat o bună întâlnire cu restul lucrurilor, unde așadar niciodată un sistem nu ar putea totaliza, cumpli aspirațiile și înțelesurile omului” (Constantin Noica, "Cuvânt împreună despre rostirea românească", ed. Eminescu, 1987, pp. 116-117).



Niciun comentariu: