Ierom. Neofit: Cuviosul Ghelasie de la Frăsinei. Repere Biografice

C u v i o s u l   G h e l a s i e   d e   l a   F r ă s i n e i [1]

Repere biografice

Ieromonahul Ghelasie de la Frăsinei – botezat Gheorghe Teodor (Popescu) – (18 martie 1944, †2 iulie 2003) s-a născut în satul Şerbăneşti (comuna Sălătrucel, Vâlcea), în apropierea schitului Berislăveşti, ctitorie boierească de sec. XVIII, şi a vetrelor monahale şi pustniceşti de la Turnu, Cozia şi Stănişoara, nu departe de ctitoria Sf. Calinic, Mănăstirea Frăsinei, în obştea căreia a intrat (1973) şi unde a vieţuit timp de treizeci de ani.

Despre Mănăstirea Frăsinei părintele Ghelasie avea să scrie că e un „Mic Munte Athos-Carpatin”. Iar această adăugire „carpatină” nu era o asociere întâmplătoare pentru isihastul, iscusit în „deosebirea duhurilor”, care sesiza că de la Sf. Calinic de la Cernica, în care recunoştea un „duh” carpatin, se poate vorbi şi de un caracter carpatin-athonit, nu doar de unul athonit-carpatin. Trebuie amintit că aceste distincţii erau văzute de duhovnicul de la Frăsinei ca fiind de mare importanţă pentru înţelegerea spiritualităţii monahale de la noi, pentru că, spunea isihastul, „acest specific carpatin este caracterul nostru, pe care de nu-l luăm în seamă intrăm adesea în contradicţie cu noi înşine”.

Părintele Ghelasie descindea dintr-o familie în care stră-moşii săi, atât pe linie paternă cât şi pe cea maternă, se regăsesc, de câteva generaţii, ca slujitori ai altarului. Tatăl său, preotul Gheorghe, absolvise, în perioada interbelică, Facultatea de Teologie din Bucureşti − bunicul său, Iancu, care a luptat în primul război mondial, a fost învăţător, stră-bunicul şi stră-străbunicul au fost preoţi în acelaşi sat Şerbăneşti −, iar mama sa, Marcela, al cărei frate, Aurel, a fost preot, era fiică a preotului Iosif Bălteanu, pe care-l regăsim în pisania unei biserici, astăzi un monument istoric a cărui salvare se pare că i se datorează:

 „Această Sfântă şi Dumnezăiască biserică ce se prăznueşte cu hramul Cuvioasa Paraschiva din satul Dămţeni, fiind aprobată spre dărâmare, a fost scoasă din ruină de către preotul Iosif Bălteanu paroh, cu toţi fiii săi duhovniceşti din Turceşti, judeţul Vâlcea spre veşnica pomenire, între anii 1913-1922. 30 august 1922”.

Ar fi de consemnat şi că, pe linia paternă a strămoşilor, numele de familie a fost iniţial Şerbeanu şi nu Popescu. Preotul Gheorghe, tatăl părintelui Ghelasie, student fiind, în perioada interbelică, încă purta, conform mărturiei fiului Ştefan, care a văzut scris în carnetul său de student teolog, numele de Şerbeanu. Schimbarea numelui de Şerbeanu în Popescu se pare că survine în condiţiile istorice vitrege ale deceniilor cinci sau şase ale secolului trecut, fără a se şti astăzi detalii ce privesc circumstanţele concrete în care această schimbare s-a petrecut.

Sigur este că, la un moment dat, iermonahul Ghelasie avea să renunţe la numele Popescu, ajungând să figureze, chiar şi în sensul civil înscris în buletinului de identitate, doar sub numele Ghelasie Gheorghe, numele sub care semnează, de altfel, scrierile ce se tipăresc începând cu anii ’90. Se poate crede că, cel atât de preocupat de paternitate şi filiaţie, de identitate şi asemănare, de chipul unirii cerului cu pământul, nu întâmplător a reţinut aceste două nume, unul al filiaţiei cereşti, Ghelasie, şi, altul, Gheorghe, al filiaţiei pământeşti, fiindcă, ne amintim, Gheorghe era (pre)numele tatălui său.  

Urmând şcoala primară în satul natal şi apoi liceul în Rm. Vâlcea, tânărul Gheorghe Teodor, sau Doru, cum i spuneau apropiaţii, având gândul de a urma Facultatea de Medicină din Cluj frecventează între 1962-1964 cursurile unei şcoli tehnico-sanitare din acelaşi oraş. Datorită mediei bune de absolvire primeşte un post în Cluj. Însă, conform propriei mărturii, la rugămintea unei colege, care primise repartiţie în Abrud, dar care, căsătorindu-se, dorea să rămână în Cluj, îi cedează postul din Cluj pentru a merge la Abrud.

Acest act binevoitor îl amintea peste ani ca pe un gest semnificativ, deschizător de cale, care avea să-i călăuzească paşii către întâlnirea cu avva-pustnicul Arsenie (Praja), cunoscut ca “pustnicul de pe Cheile Râmeţului”, înmormântat, în 1973, la mănăstirea Crasna (Prahova), şi alături de care a vieţuit, în Munţii Râmeţului, timp de câţiva ani, începând de la vârsta de 23 de ani.

În pandant cu acest gest semnificativ, ar fi de evocat şi că, în chilia în care părintele Ghelasie avea să-şi petreacă ultimii ani de viaţă pământească, pe peretele pe care era şi o poză a pustnicului Arsenie mai era, ca pentru a fi păstrată într-o atenţie cinstitoare, în viul unui memorial al veşniciei, încă o fotografie veche, alb-negru, a unui bătrânel uscaţiv. Era fotografia unui consătean, a celui care, ca o smerită călăuză, îl adusese cu sine, la Frăsinei, pentru prima dată, încă din fragedă copilărie pe fiul preotului Gheorghe din Şerbăneşti. Avva Ghelasie îi purta acestuia o recunoştinţă care, iată, străbătea neîmpuţinată deceniile, pentru că stră-vedea în acel credincios ce se încumetase să-l ia cu sine − într-un parcurs nu cu mijloace de transport, ci pe jos, pas cu pas, pe o distanţă nu chiar mică −, pe omul lui Dumnezeu care i-a deschis calea spre a-şi împlini menirea, nu oriunde, ci în acest loc binecuvântat al Frăsineiului, în care a ajuns mai apoi să-şi trăiască plinătatea duhovnicească, și de unde şi-a împărtăşit generos roadele ei.

Înclinaţia şi preocuparea sa faţă de medicină − fireşti, dacă ne amintim de un gând al isihastului: „medicina ca origine este în ordinea esenţială a existenţei” − vor rămâne o constantă de-a lungul vieţii sale, atât prin faptul că în obştea mănăstirii era „sanitarul” priceput, ce ieşea în întâmpinarea celor în suferinţă, discret disponibil şi preocupat atent de îngrijirea dedicată a acestora, dar şi în sensul aprofundării, al lărgirii şi al precizării medicinii ca sacro-terapie, din perspectiva experienţei isihaste, şi a promovării medicinei isihaste şi a reţetelor medicinii isihaste, prin care străbate aceeaşi grijă a „deosebirii duhurilor” în prezentarea modelului terapeutic integrativ, într-o unire neamestecată: sacroterapie, psihoterapie, mobiloterapie, dietoterapie.

Călugărit şi hirotonit încă înainte de a ajunge în lavra Frăsineiului, dar, în mod interesant, pentru biografia sa spirituală, după ce se închinoviază la Frăsinei, rămâne în obşte cu statutul de simplu frate de mănăstire, aproape 20 de ani, fiind cunoscut îndeobşte ca fratele Gheorghiţă până spre începutul anilor 90 când actualul Mitropolit al Olteniei, IPS Irineu Popa, pe atunci arhiereu-vicar al Episcopiei Râmnicului îl reaşază în lucrarea preoţească pe cel ce era ieromonahul Ghelasie.

Este de amintit, privitor la perioada de înainte de ’89, când era cunoscut ca fratele Gheorghiţă deşi era deja ieromonahul Ghelasie, o vizită pe care a făcut-o, împreună cu ieromonahul Ioanichie de la Frăsinei, care pe atunci nu era hirotonit, la biserica din Drăgănescu, unde l-a întâlnit pe părintele Arsenie (Boca), despre care povestea că a străvăzut că unul dintre ei era preot atunci când, imediat ce i-a întâlnit, i-a întrebat: “Mă! Care dintre voi e preot?”.

Tot despre părintele Arsenie (Boca) îşi amintea că i-a spus: “Tu vei întărâta multe duhuri”. Şi, peste ani, după ce a început să-şi publice din scrierile sale, şi a simţit reacţiile pe care le-au stârnit, îl pomenea pe părintele Arsenie care nu se înşelase în prevestirea sa cu privire la “întărâtarea duhurilor”, de către cel care primise de la Dumnezeu un dar aparte, tocmai cel al “deosebirii duhurilor”.

Era conştient de aceste posibile reacţii, pe care şi le asuma, întrucât încă din prefaţa primului volum publicat (Memoriile unui isihast, februarie 1991) prevenea: “…îndrăznim să publicăm această lucrare care multora va părea ceva nou, sau o invenţie, sau, celor şi mai dogmatici, o aberaţie”, dar şi îndemna: “Cine are răbdarea să parcurgă această modestă încercare, nu va fi dezamăgit. Este un text cam greoi, mai ales la început, dar nu vă împiedicaţi, treceţi mai departe până la sfârşit şi apoi spuneţi-vă părerea. (...) Am dori să se treacă de la început peste unele contrarii, mai mult presupuse decât reale. (…) Desigur se pot găsi obiecţii la tot pasul, noi însă ne adresăm celor cu adevărat sinceri şi doritori, nu de vânătoare de greşeli, ci de deschideri în tainele realităţii”.

De fapt, părintele Ghelasie înţelegea să expună isihasmul în contextul lărgit al misticii ca deschidere către taina realităţii. Însă, după cum mistica nu mai poate fi, astăzi, o cale ascunsă, un apanaj al iniţiaţilor, ci se deschide tuturor, se “popularizează”, tot astfel, în viziunea isihastului de la Frăsinei, “isihasmul nu poate fi închis în proprii realităţi de netradus altora”,.

Astfel, în aceste vremuri ale deşertării deşertăciunilor, ale revărsării uscăciunii şi al aparentei retrageri a apelor duhului, isihastul aduce în atenţie amintirile din viitor al unui “tradiţional testament al pustnicului Neofit”, care vorbeşte în prezent de o trezire, de o reînviere, cu tărie neclătinată, a duhului de viaţă duhovnicească, ce nu se va restrânge doar la cei retraşi în mănăstiri şi pustnicie, ci va “coborâ” în lume, ce pare că trage să moară, spre a încălzi şi a aprinde dorul multor inimi către un răspuns la chemarea trăirii tainei isihaste ca deplinătate, descoperită, a vieţii celei adevărate, veşnice, nesfârşite în Hristos.

Dar această încercare de traducere şi deschidere a isihasmului către “întâlnire şi prietenie cu toţi care aspiră sincer spre divin şi puritate” nu are la duhovnicul de la Frăsinei nimic sincretic, nimic confuz. Dimpotrivă. Strădania sa, deşi e asociată cu un demers dialogal, profund şi pătrunzător, prezervă caracterul distinctiv, unic al isihasmului, şi realizează “o prezentare a sensurilor specifice isihaste, ca o învăţătură şi totodată o stabilire de termeni isihaşti, ca limbaj propriu isihast”.

De altfel, în evidenţierea limbajului specific isihast, susţine nu doar caracterul fundamental hristocentric, ecleziologic, liturgic, euharistic al isihasmului, ci şi fondul său dialogic, iconic-personalist. “Prima noţiune şi nucleul celorlalte este conceptul de Persoană-Chip de Dumnezeu şi Chip de Suflet în Creaţie, care de nu este înţeles în sens isihast, nu se va putea vorbi de o mistică specific isihastă” − este precizarea ce survine încă din primele rânduri ale întâiului volum, prin care isihastul distinge fără echivoc mistica isihastă de mistici ale fuziunii şi ale contopirii, ale anihilării şi ale identificării impersonale, ale auto-divinizării, în mare parte de sorginte extrem-orientală.

Grija sa spre “deosebirea duhurilor” o regăsim lucrătoare în acestă rafinată şi totodată dificilă strădanie de a păstra şi de a evidenţia “puritatea neamestecată” a tradiţiilor − ce inevitabil, astăzi, mai mult ca oricând, se întâlnesc nu ca să se confrunte, ci ca să se cunoască reciproc, fără falsificări şi denaturări −, pentru că avea conştiinţa că “a păstra un  fapt în puritatea sa este cea mai mare garanţie că îl poţi avea”.

În acest orizont al prezervării înscria “caracterul unei spiritualităţi”, evidenţiind specificul unei tradiţii, specificul mistic carpatin, pe care a căutat să-l străvadă în unicitatea sa unitar-distinctă de cea specific sinaitică, athonită sau slavă.

Aşadar, în actualul context, al unui paradoxal reviriment mistic isihast, părintele Ghelasie a adus în atenţie mai largă, actualizând şi continuând, o tradiţie mistică isihastă de “specific carpatin” − ce s-a păstrat de-a lungul secolelor, în chip tainic, în acest spaţiu − identificată prin chipul său propriu, pe care l-a numit iconic. Atrag însă atenţia nu doar reperele ce trasează specificul acestui caracter carpatin şi puterea acestui memorial tradiţional isihast ci, mai ales, chipul personal şi anvergura  acestei iconări ce descoperă taina unui chip de paternitate/filiaţie, conturat împlinitor, într-un mod cu totul aparte, prin darurile isihastului de la Frăsinei, care, şi în cadrul acestei lavre, de excepţie în monahismul românesc, poate fi recunoscut prin inconfundabilul său specific carpatin.

Prin cuviosul Ghelasie Frăsineiul îşi află însă o plinire în plus pentru că primeşte această cunună-pecete carpatină personalizată, de amprentă unică. De altfel, din întreaga icoană a vieţii moş-avvei Ghelasie străbate cu acurateţe tuşa acestui caracter carpatin; după cum se poate spune, fără exagerare, că, din scrierile sale, se poate constitui o veritabilă filocalie carpatină, ce îi descoperă, autentic şi deplin, chipul de moş-pustnic carpatin, şi îl arată drept reper tare, fundamental, de neocolit, oricând, astăzi, într-un fel sau altul, se evocă fie isihasmul în general, fie cel carpatin în particular.

Această filocalie carpatină e, într-un fel, o primă, clară şi densă arătare la faţă a tainei chipului isihast carpatin, şi în ceea ce înseamnă coordonatele unei aşezări într-o practică specifică, cea a rugăciunii iconice; vorbim de o arătare la faţă ce încape, se reflectă, se articulează în/pe măsura tainei chipului, o arătare la faţă care se desenează prin gestul iconic ce întrupează prezenţa iconică.

Atrag de asemenea atenţia, pentru profunzimea lor mistico-teologică, volume precum Mystagogia Icoanei, Vederea prin Lumina Harică, Trăirea mistică a Liturghiei. Aşa cum nu trebuie trecut cu vederea că, în complexitatea sa, opera ghelasiană tratează la modul adânc şi fertil apologetic o largă tematică hristologică, mariologică, ecleziologică, antropologică şi cosmogonică.

Nu în ultimul rand este de văzut că din scrierile ghelasiene şi din orizontul acestui specific carpatin evidenţiat − ce, deschis, primitor, generos, profund, dialogic, păstrează memoria-darul “deosebirii duhurilor” − se arată astăzi fertile şi prolifice încercări infra/inter/multi disciplinare care deschid calea (re)pătrunderii luminii hristice în spectrul contextului cultural de început de sec. XXI, fie în drept, fie în estetică, fie în semiotică, fie în psihologie, în antropologie sau în medicină, etc.

Viaţa şi opera părintelui Ghelasie este o moştenire vie ce cheamă la asumarea  personală şi comunitară a “darului deosebirii duhurilor” pe calea “dialogului în absolut” a isihasmului iconic carpatin.

 

                                                I e r o m o n a h   N e o f i t

---

Prezenta lucrare este disponibilă și pe site-ul: www.chipuliconic.ro

Va recomandăm să studiați acest site dedicat operelor Părintelui Ghelasie Gheorghe

Pr. Neofit: ÎntruPchipări sau Despre un cuvânt împreună întru rostirea isihastă

ÎntruPchipări

sau

Despre un cuvânt împreună întru rostirea isihastă

„Undeva pe arcul Carpaţilor”, într-o „lecţie de estetică şi filosofie”, de citit în „tratatul nescris al unei limbi”, C. Noica ne deschide, la capitolul „întruchipare”, orizontul unei lămuriri: „Destinul formei de a fi înlocuită la noi prin chip este şi cel al frumosului de a putea fi înlocuit prin întruchipare.” (C. Noica). 

Însă, cuvântul lămurire, ce, în descindere noiciană, survine din mai vechiul lamură, ne călăuzeşte într-un anume fel scrutarea hotarelor plinitoare ale acestui destin: „Suntem, cu lămurirea, altundeva decât în lumea văzului (fizic sau mental) şi a simplei lumini.” (C. Noica). De aceea, coordonatele destinului formei şi al frumosului, ce trimit la destinatarea chipului şi a întruchipării, sunt trasate, urmând, nu orice lămurire, ci „lămurirea” „aceasta  care  te  cuprinde  şi  transfigurează  ca  întreg”  (C.  Noica). Se vor păstra astfel în atenţie reverberări ale „întruchipării” din perspectiva orizontului lămuririi, aceea ce caută să te aşeze privitor într-o înţelegere „nu cu văzul, nu cu mintea doar, ci cu fiinţa ta întreagă”. În acest orizont, forma şi frumosul se înfăşoară în tuşa unui rost de lămurire după chip şi după întruchipare. 

Împreună (pe)trecerea chipului şi a întruchipării în substituirea,  în  pandant, a formei şi a frumosului, ne apare firească de împărtăşim înţelesul filosofului că, la noi, formă a dat pe formosus/frumos,  iar  chipul,  ce  acoperă  mai  întinse  câmpuri  semantice  decât  formă,  avu  să  dea  pe întruchipare. Destinul formei de a fi înlocuită prin chip, ce culisează, aşadar, şi spre înlocuirea frumosului cu  întruchipare, e destinul  ce  închide  spre a deschide cupla chip-întruchipare unei  consfinţite  meniri. O menire afierosită schimbării la faţă a formei şi a frumosului ce dă mărturie de rememorarea iscusită a chipului întru-chipare. 

Întru-chiparea, surprinsă, odinioară, mirabil de filosof ca fascinantă cununie dintre întru şi chip − înveşnicindă însoţire a lui întru „cu întreagă bogăţia sensurilor lui de stări şi mişcări” cu „bogăţia înţelesurilor luate de chip” −, străbate arătat şi învăluie, hic et nunc, cu sens primenitor, asemeni unei baptismale înnoiri ce grafiază cu o pană de vânt, ce adie clarisim, un inefabil caliciu al odihnei regăsirii sursei actului originant, fundamental, al modelării împlinitoare: „e ca şi cum ar exista un verb, a da chip, chipare” care prin „el însuşi spune mai mult decât a da formă, formare” (C. Noica). 

De  altfel,  odihnind  în  ambientul  eflorescent  al  unei  posibile  semantici  a  chipării  se  va  putea întrevedea cum (întru)chiparea dezvăluie activul chipului; chiparea este chipul în act, chiparea este Gest! Însă, chiparea, pentru că rămâne întru chip şi prezervă intensiv/extensiv memoria chipului, este orientare anume nu oarecare; imprimă, cheamă şi arată orientarea asemănării după chip ca   mărturisire nedezminţită a sa; chiparea naşte asemănarea întruchipărilor ce se prezintă, ca enipostazieri ale chipului, drept mărturii veridice ale prezenţei lui.

Întruchipările ca „întrupări” poartă legănat la pieptul lor asemănarea chipului, învelind în veşmânt irizat surâsul grăind al frumuseţii asemuite maternităţii feciorelnice. Astfel că frumuseţea, cea căutată pentru că va fi fost găsită, se iveşte întru-chipările − in actu − ce şi-au limpezit deşertăciunea închipuirilor, înfrângând năluciri şi plăsmuiri ale urzelii solipsiste, şi se înmână, tactil, în rostirea catifelată a întruchipărilor, care, asemeni unui borangic, învelind dezvelit, rămân alipite la sânul realului, ce, cuvântând prin înfăţişările întrupărilor prezente, calează, conform filosofului, versiunea modernă, răsturnată, a ideii platonice a mundus contemplativus.

Întru-chiparea se aşterne drept cale/urmă de a da chip aievea,  orientând spre o „întrupare” lămurită, care, într-un parcurs al recunoaşterii, ni se adevereşte, ca ab initio, o creaţie bună foarte, ce (ne) atrage către o asemănare − după Chip! − risipitoare a fantasmelor, însăilate în labirinturi astrale, cambrate de închipuiri, sorbindu-şi consistenţa, plasmatică, din percepţiile vizionare ale chipului mental, în corporalitatea sa energetică subtilă, pseudo-pneumatică, ce, ca substitut al chipului real, apare ca fantastikon pneuma, dedublat, contrapus, sfâşiind şi ocultând cămaşa întregimii lui. 

Închipuirea, nu doar cea degradată în fantezia ce secretă incontinent un imaginar ireal, ci şi aceea care prizează, într-o teosofie mistică vizionară, un rol − median şi mediator − ce transpune într-un văzduh al mundus imaginalis, ratează aţintirea chipului întruchipare, la care ne referim, înscriindu-se într-o mişcare excentrică chipării. Însă, închipuirea poate şi trebuie să preia adierile tainei chipului, asimilându-le creativ în chiparea ce dă întruchipării un „trup” mărturisitor, un „trup” ce poartă în pântecele său memoria chipului. Chipul centrează, orientează şi integrează închipuirea, ce, astfel, nu mai este de sine, şi de la sine mişcată, ci este impulsionată şi mişcată de chipul pe care trebuie să-l descopere, să-l mărturisească întru-chiparea (proces) întruchipării (finalitate).

În atare situaţie, închipuirea nu este o simplă legătură, nu este o lume între două lumi – în sensul de punte între lumea empirică a percepţiilor sensibile, a formelor sensibile, şi lumea intuiţiilor intelective a ideilor pure, a formelor inteligibile −, nu ține de o pneumo-fantasmologie, de o (re)valorizare a corpului subtil (leptoteron sôma), ci este o chipare, o infuzie înmiresmată a chipului, o surprindere şi o arătare a sa, ca cel dincolo şi altfel decât universul formelor sensibile şi inteligibile, pe care le integrează, le plineşte, le străbate şi le transfigurează. 

Este evident în joc o aşezare a închipuirii în liniile de forţă ale unei antropologii iconice, care nu doar transcende dualitatea sensibil-inteligibil, propunând un model integrativ, ci deschide orizontul unui apofatism intenţional, conştient, personal al chipului omului, ce acoperă învelitor componentele inteligibile şi sensibile. În acest sens, se poate spune că închipuirea poate apărea ca mediator median, ca intermediar, dar ca un (inter)mediator mediat în virtutea unei fundamentale cuvântări, anume cea a chipului, ce, inspirând memorial închipuirii, o cuprinde, într-o inefabilă dinamică, înscriind-o în gest-ul care păstrează adresabilitatea chipului, îi extinde şi îi transferă identitatea, ancorând-ul în întruchipările pe care le asumă ca „întrupări” ale sale.

De aceea, întruchipările le-am putea vedea a fi, şi apoi citi, ca o carte de memorii − ce desenează un cuvânt, al despărţirii de închipuirea de sine, ce exprimă un gest, al hotărniciei de sinele închipuit. O carte de memorii ce va fi şters, desigur, uitările nelepădărilor de sine, care s-au învârtoşat cândva în grumajii unui sine, ce, înţepenit în sterpe goliciuni, se rumegă şi se sfărâmă necontenit în hăuri (de sine), ţipând spasmodic din încremeniri fluide, care se învolburează în fantomatice vârtelniţe, vălurind unduiri nesfârşite de închipuiri rătăcitoare − închipuiri de „chipuri”! − ce-şi caută arătări, împieliţări, ascunzându-se de însăşi Glasul Cuvântului, în volatile tufişuri de lumini calpe, mutante. 
Mai precis, mai aţintit, ne gândim la o carte de memorii ale cărei coperţi − învelitoare anamnetică − sunt negrăitele, nepreţuitele, Braţe Părinteşti ce îmbrăţişează, prin mâinile crucii, deschise  ca  uşi de altar, potirul înveşnicirii întru acelaşi TruP − de chipuri, de cuvinte, de gesturi...   
De   altfel, întruPchipările ce ni se aştern înainte sunt mărturii netremurate ale unei asumate încredinţări a vieţii Lui Hristos: Calea, Adevărul şi Viaţa. Evident, în  acest orizont lămuritor, chipul, chiparea, închipuirea, întruchiparea se descoperă, în filele acestui cuvânt împreună, într-o lectură ce recunoaşte   acest caracter/font hristocentric.

Cuviosul ieromonah Ghelasie de la Frăsinei, un mistic isihast, de adâncime, lărgime, claritate şi întregime a stră-vederii cu totul aparte, în ale sale Memorii Isihaste, a boltit, asemeni unui candelabru rotit liturgic,  peste  arcul  Carpaţilor,  întru-chipări  ale  unei  taine  isihaste,  arătată  după  o  anume  filiaţie  într-o anume paternitate. Înscrierile sale, începând cu Memoriile unui Isihast, sunt întruchipări ce reamintesc un isihasm carpatin, pogorând într-un prezent înveşnicit prin chipul prezenţei iconice ce traduce paternitatea în asemănarea filiaţiei. Memoriile − ce au un raport nu cu timpul, ca obiect pur şi simplu al memoriei, ci cu sensul umplerii acestuia de veşnicie, cu o înveşnicire  personalizată a sa într-un chip al paternităţii, experiată  după duhul locului − sunt  mişcate de o conştiinţă a filiaţiei ce îşi  precizează chipul într-un limbaj iconic, desemnat astfel de isihastul carpatin de vrednică, nepierită, pomenire. În acest sens, ca text, memoriile isihaste ale Cuviosului Ghelasie sunt întruchipări ale acestui limbaj iconic, altfel spus, sunt chipări, ce transpun arătat taina unei asemănări după chip, mişcate, înscrise, în cursiva unui gest − gestul iconic. Un gest cuprinzător şi primitor asemeni unui potir ce rămâne în deplinătatea comuniunii. 
Memoriile isihaste, în iconare ghelasiană, prilejuiesc o întâlnire semnificativă, creativă, pe care Doina Mihăilescu nu ezită să o prăznuiască într-un răspuns pe care-l încondeiază în gest-urile sale, ce asumă, doxologic, limpiditatea unei grafii, saturate semantic, a liniilor tari, inefabile, proprii acestei filiaţii mistice. Fixată în această centralitate, a liniarităţii, discret mângâietoare, a gest-ului, se pecetluieşte în desen chipul unei isihii ce se dedică frumuseţii întruchipate, încununându-se în comuniunea − întruPchiparea! − Aceluiaşi TruP. Forma îşi recunoaşte filiaţia, îşi regăseşte calea, menirea, chipul. Nemuritoare, frumuseţea se înalţă taboric în întruPchipări. 

Într-un fel, s-ar putea spune că desenele Doinei Mihăilescu sunt o încercare intuitivă de rescriere, de traducere, de trecere, a memoriilor isihaste, dintr-un sistem de scriere, semanto-fonetic, alfabetic, în altă modalitate de scriere, care se desfăşoară în pictograme, ce se conturează, aşadar, dintr-o căutare a unei scrieri de tip pictografic, de ecou ancestral, la care se referea şi isihastul de la Frăsinei: „Limbajul Gestic-Ritualic este un Caracter Traco-Dacic ce se păstrează în Specificul Carpatin”. Şi, gândim aici, nu în sensul lui Aelianus − care, în Varia Historia (8,6) interpretând alegaţia: „Se susţine că vechii Thraci nu cunoşteau folosinţa literelor”, prin motivarea: „toţi Barbarii Europei socoteau îndeobşte, ruşinoasă folosinţa lor”, lăsa să se înţeleagă o contrapunere a modului păstrării memoriei prin oralitate, prin viul grai, celui de prezervare în text scris −, ci în sensul nevoii găsirii unei transpuneri a limbajului gestic-ritualic într-o scriere, care să îi corespundă, care să îl reflecte, fidel, sugestiv, expresiv, în caracterul şi memorialul său experienţial, trăitor. O scriere pictografică, deci, care, însă, reflectă chipuri, chipări, personalizări, şi nu lucruri, sau obiecte, reale ori abstracte. 

De bună seamă că atare rescriere, pictografică, este o închipuire, o înnoire, o re-creaţie, propusă prin compoziţii, care, deschise de lumina zilei a opta, se păstrează în axele cruciforme ale prestolnicului, nevăzut, nefăcut de mână, ce amprentează, pecetluind, spre lămurire hristică, prescura-trup liturgic a acestor întruPchipări. Ni se desenează, astfel, un imn în gest-uri, ca nesfârşite chipuri ale dăruirii-împărtăşirii, ca neîncetate tinderi spre isihie, în deplinătatea ei, dinamică, euharistică. Ni se deschide privirii o carte de memorii vii ce desfăşoară, generos şi autentic, o pledoarie fină, dar nu mai puţin densă, insistentă, tenace, pentru o recuperare pricepută, într-o evidenţiere relevantă, a tainei gest-ului ca rostire-închinare isihastă. Oprirea, odihna − activă! − în gest apare ca laitmotivul acestor întruPchipări, ce, în această prezentare, sunt, înainte de toate, o evocare cinstitoare, o plecăciune rugătoare dinaintea unei icoane emblematice a isihasmului carpatin: Moş-Avva Ghelasie.

neofit

(Text prezentat la Colocviul Național dedicat Operei și Personalității Părintelui Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei, 15-17 Mai 2015, Sfânta Mânăstire Tismana.)