Despre părintele Ghelasie și rezonanța cuvântului revelat

Vorbind despre părintele Ghelasie, trebuie spus că prolificitatea scrierilor acestui mare părinte se explică în primul rând prin natura integratoare a unui proces de gândire a cărui regulă de înaintare e deopotrivă spargerea tiparelor apatiei în judecată, iar pe de altă parte este scrupulul duhovnicesc, ca o frână ce temperează și elasticizează viteza gândului. Universul axiomatic pe care îl deschide dogmatica creștină, contrar a ce se poate crede, e unul ce face loc vitezelor de reacție și bunei îndrăzneli, pentru că rezonanța cuvântului revelat nu e încheiată până când unda de șoc nu-și va atinge efectul final, în clipa fără de timp a apocalipsei. Până atunci, rămân fronturi de undă neexplorate și în mare parte valabile teorii precum cea a catastrofelor, de René Thom. Dialectica gândirii duhovnicești înaintează cu privirea simultan îndreptată în două direcții - înainte și în urmă, în încercarea de a nu lăsa să se piardă nimic pe cale. Când se avântă prea mult, simte nevoia să se întoarcă. Înaintând, textul dă pagini în urmă. Cum spunea Hegel, mișcarea metodei reflectă mișcarea realității. Spiritul în care se mișcă un lucru e la fel de important ca și rezultatul mișcării.

Carmen Caragiu (1965-2015), 30 Octombrie 2013

Părintele Ghelasie și Intersubiectivitatea cea după iconicitate

Părintele Ghelasie a avut marele merit de a dialoga cu intelectualul de orice orientare, arătându-i că spre creștinism duc infinite drumuri și că a fi creștin nu-i o ideologie. Finețea duhovnicească a acestui mare părinte s-a vădit și în faptul că a crezut posibil să se vorbească despre dialogul cu natura, despre semnificația vieții care-i mai presus de mecanismul biologic, care-i intim legată de chipul Duhului Sfânt, această afirmație fiind valabilă și atunci când ne referim la viața așa-numitelor făpturi ale naturii. Viața nu dispare o dată cu desfacerea mădularelor. Viața în sine este o taină, după cum materia este o taină. Vorbind de viața însăși, părintele Ghelasie nu uita totodată de taina corpului, chiar și când e vorba de acel corp făcut țarină. Ambele rămân prinse într-o perspectivă salvatoare.

De obicei, se procedează invers - un element rămâne totdeauna în afară, se valorifică doar prin cernere, prin separare. Mistica iconică propusă de părintele Ghelasie are cea mai puternică valență integratoare din câte cunoaște gândirea teologică. Spiritul îi e necesar trupului, după cum trupul, spiritului, spațiul îi e necesar timpului, după cum timpul, spațiului, identitatea îi e necesară devenirii, după cum devenirea, identității, natura îi e necesară omului, după cum omul, naturii, dar această necesitate nu-i dintre cele constrângătoare și nu poate fi uzurpată pe fond. E vorba de acordul universal al lucrurilor creat de Dumnezeu.

Antropologia integrativă e hristocentrică. Omul-Hristos este el numitorul comun universal, la care se împarte fără rest existența. Nimic nu rămâne inutil, de lepădat. Totul are rostul lui, întru Logosul etern. Întrebarea provocatoare pe care ne-o adresează părintele Ghelasie este - cum facem ca într-o operație de aritmetică logosică să nu rotunjim din condei, să nu pierdem pe drum zecimale. O asemenea logică nuanțată este foarte modernă. Matematica a creat clasa numerelor iraționale, cu care lucrează, din dorința și din exigența de a acorda ''statut'', ''clasă'', logos oricărei forme de existență și de gândire.

Cum spunea Leibniz, logosul este intenția existenței. Existența nu doar că este, dar ÎMPINGE să fie. Troposul e perseverent. Și neputința e perseverentă, își taie albia ei căznită. Fiecare mișcare a firii prezintă importanța și semnificația ei de neeludat. În plan teologic, astfel procedează părintele Ghelasie. Creează categorii de gândire noi pentru ce nu incape în cele deja constituite. În loc să despice ontologia, lărgește gnoseologia.

Dogma Sfintei Treimi, antropologia, cosmologia sunt mai întâi raportate la posibilitățile și limitele gândirii. Asta presupune deja, la părintele Ghelasie, un realism critic, cu accente actuale. Nu se pornește de la realismul naiv al percepției, ci de la o axiomatică și o axiologie iconice. Nu procesul primar, ci procesul secundar, lucrat, elaborat spiritual, cu contribuția eului amplu, e apt sa dea răspuns crescător și coerent despre chiar semnificația lucrurilor prime, elementare. E depășită regula percepției conform căreia imaginea generează semnificații. Mai nou, semnificația generează imagini, iar imaginarul iconic dezvoltă un realism iconic.

Toate lucrurile au o sintaxă ascunsă, ce necesită un cititor. Părintele Ghelasie respinge reflecția la primă mână. O realitate complexă impune un mod de a privi complex, neconvențional. Trăim tasați între straturi fenomenologice. Unde se termină realitatea și unde începe fenomenul, greu de spus, dar nu imposibil. Criteriul iconic are avantajul că nu respinge ideea de existență fenomenologică, pe care, dimpotrivă, o consideră forma în care ia naștere punctul crucial, interfața dintre lumi.

Materialismul consideră realitatea printr-o contradicție în termeni, ca pe o imagine nesupusă privirii, nesupusă imaginii... Faptul că primim impresii nu garantează că suntem pasivi și nesubiectivi. Cu cât mai ''pasivi'', cu atât - fără să știm - mai subversivi cu imaginea realității... Criteriul iconic are în vedere o obiectivitate care nu se constituie pe nivelul zero al pasivității perceptive, subîntinse de sentimentul materialist despre lume. Intersubiectivitatea cea după iconicitate e capabilă să întemeieze marile zone de libertate și de stabilitate ale creativității.

Omului i se cere să fie unit și solidar cu el însuși, astfel încât să își poată folosi toate facultățile simultan, pentru a putea incorpora globalul. În concluzie, părintele Ghelasie procedează în același timp științific și duhovnicește. El începe prin a respecta cuvântul biblic. Dumnezeu nu a creat moartea, nu a creat entropia și hazardul. Universul în care se dă lupta feroce pentru existență, această uriașă și infernală fabrică de selectat exemplarele puternice, nu poate fi opera unui Dumnezeu bun, care aruncă la gunoi lesturile învinșilor fără vină.

Aplicarea gândirii autentic creștine în cosmologie și în biologie este un deziderat pentru care părintele de la Frăsinei a luptat neobosit. Pentru o oaie rătăcită, păstorul bun sacrifică o turmă. Confruntarea cu singularitatea este și esența științei moderne în cele mai oneste momente ale ei. Dificultățile pe care le întâmpină gândirea încercând să integreze imaginea realității imediate cu sensurile intempestive pe care ea le impune sunt mai acceptabile, pentru un creștin, decât sacrificarea imaginii creștine a lui Dumnezeu. Acesta-i și crezul părintelui Ghelasie, așa cum l-am înțeles și din discuțiile purtate între noi, între mine și Florin Caragiu. 

Carmen Caragiu (1965-2015)

 

Reflecții pe marginea volumului „Memoriile Originilor” (Ierom. Ghelasie Gheorghe, Opere XII, în curs de apariție la editura Platytera)

Într-o lume în care „păcatul ne-a destructurat până la maximum de profan” a rămas „nostalgia Sacrului”, observă părintele Ghelasie Gheorghe, care actualizează rechemarea la „Frumosul Divin” printr-o „Filocalie modernă” ce rezugrăvește „Icoanele vii” ale Memoriilor Originii din ființa noastră.

Demersul părintelui Ghelasie are o fundamentală substanță hristologică, chipul însuși al creației originând în Chipul Fiului lui Dumnezeu întrupat. Și dacă, așa cum poetic surprinde părintele isihast, „inima e scena lumii”, asimilarea mistică a Revelației divine echivalează cu vederea Cuvântului ce se face „trup” de împărtășire: „Când inima ta se face Cartea pe care se scrie Cuvântul Divin, inima ta va vedea pe Fiul Divin în Lumină”.

Printr-o lărgire teologică în spiritul unei mystagogii iconice, taina creației este înscrisă în taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu, „care este la Început ca Întrupare în Chipul Creației, apoi Întrupează Loghii Creatori în Făpturile Create, ca să culmineze cu Întruparea Deplină Directă și Personală Hristică”.

Creând chipul de Logos creat sau chipul de Fiu al Omului și unindu-se cu acesta, Logosul Divin face din Arhechipul de Întrupare „tocmai posibilitatea unei ființialități reale de creație”. În acest sens, creația nu reprezintă „transpunerea Divinului direct în creație”, ci „transpunerea Chipului Întrupării Divinului în chipul creat”. Dacă nu se înțelege acest lucru, avertizează părintele Ghelasie, apare riscul căderii în „panteism sau în izolaționismul total dintre Creat și Increat”.

Dilema „golului metafizic” dintre Divin și creație este depășită prin acest recurs iconic la originile creației, ce înfățișează taina enipostazierii chipului de creație în Ipostasul Logosului divin, act dumnezeiesc ce face posibilă comunicarea dintre Divin și creație și conferă înrudirea lor de taină.

Cu alte cuvinte, părintele Ghelasie insistă pe o „hristologie chiar de la actul creației”, astfel încât „creația este pe fondul hristic, este prin activul direct hristic, este prin Chipul Hristic de la care apoi se va trece la Chipul Eshatologic din Veșnicie, al Chipului Sfântului Duh, ca Înălțare la Tatăl”.

Dacă „știința întrevede o lume a informațiilor, unde memoriile tuturor formelor se înregistrează și devin sursă de reproducere”, legile fizice și chimice având la bază „informații ce nu se mai pot nega”, oprirea la „spiritualul de creație” fără a mai vedea dincolo de el Supraspiritualul divin și Planul de întretăiere/întâlnire a lui Dumnezeu cu creația înseamnă o neglijare a fondului nostru spiritual, a „dorului Originii” din Psihismul nostru.

În această viziune de sorginte iconică accesibilitatea Divinului prin coborârea Sa în creație nu presupune o absorbire panteistă a creației în Ființa divină, nici o desființare a apofatismului Ființei divine, ce rămâne de neatins, ci o Unire între Ființa lui Dumnezeu și ființa creată în spațiul iconic hristic, de „unire a firilor fără amestecarea ființelor, fiecare rămânând ființă neamestecată”.

Dacă viața în sine a Dumnezeirii rămâne apofatică, creația este teo-centrică, altarul ei fiind „Chipul Dumnezeirii coborât în creație”. Numitorul comun al creației și „altarul” deschiderii ei spre Transcendent este așadar Arhechipul Întrupării hristice, ce „se Descoperă doar după Întruparea Logosului Divin în Chipul Făpturii Umane”, pe baza lui având loc „Desfășurarea Lumii”. După ieromonahul de la Frăsinei, „înrudirea posibilă dintre Increat și creat este Chipul de Întrupare”, specificul viziunii creștine reliefând faptul că Logosul Divin mai întâi se Întrupează El în Chip de Creație și Chipul Întrupat apoi Îl face Arhetip de Creație”.

Raportul iconic între Dumnezeu și creație descoperă sacralitatea făpturii, în care, coborând, „Divinul nu se pierde, nu se umbrește (cum zic anticii), ci se Arată și într-un Chip Creat”, pentru ca lumea însăși să se poată transfigura în lumina divină. Potrivit ontologiei iconice zugrăvite de părintele Ghelasie, „altarul de creație” are o dublă orientare, de coborâre a Divinului în creație și de urcare a creației în Divin. Arătarea paradoxală a Divinului printr-un chip de creație îndumnezeit este „o Viziune extraordinară a Lumii, ce împacă toate contrariile”.

Pe de altă parte, „originea păcatului este auto-divinizarea de creație”, ce schimbă Sacrul Întrupării Dumnezeiești „cu o altă întrupare, de pământesc fără Divin”, caracterizată de fragmentarea și negativizarea gândirii, și totodată pătrunsă de fiorul golului existențial al despărțirii de Dumnezeu. Însă, întrucât Dumnezeu este Iubire, recâștigarea vederii Lui constituie „posibilitatea de Renaștere”.

În mistica isihastă dezvoltată în cadrul tradiției carpatine, icoana este privită ca o „prefigurare de chip euharistic” și deopotrivă „rod al împărtășirii”, „deplinătatea acestei împărtășiri fiind Euharistia Liturgică”. Condiția de „Întrupare-Arătare a Chipului” conferă icoanei caracterul de „viu iconic”, prin participarea la sfințenia chipului bucurându-se de o „corporalitate eshatologică, cum se zice teologic, adică asemănătoare Celei Înviate în Hristos, de Trup Duhovnicesc, de condiție a Noului Rai”.

În isihasmul carpatin, „icoana este puntea rugăciunii”, „chip de Biserică, unde se întâlnește creația cu Dumnezeu”, iconicul fiind, mai mult decât o simplă reprezentare, „Capacitatea de Relație”, „Chipul în comunicare”, „sfințenia Chipului lui Dumnezeu întrupată și într-o Sfințenie de Creație”. În icoană, pământescul „este transfigurat de Divin și Divinul este, paradoxal, Luminat de pământesc, fără să se piardă, evidențiindu-se parcă și mai mult”.

Părintele Ghelasie atrage atenția asupra riscului de alunecare în panteism prin confuzia născută de echivalarea cosmogoniei cu o devenire a Divinului, ceea ce duce la o perspectivă dualist-antagonistă vizavi de ontologia raportului dintre Dumnezeu și creație. În realitate, potrivit revelației creștine, Sfânta Treime nu are nevoie de o raportare contrară pentru a ieși din Sine, întrucât „Tatăl Naște pe Fiul ca Afirmație și Purcede pe Sfântul Duh tot ca Afirmație”. (...) Iar, în ce privește cosmogonia, „Fiul lui Dumnezeu cu Sfântul Duh pot Crea, de asemenea, fără rău-contrar”, astfel încât, „în sens Creștin Divinul nu se pierde în creație, ci ridică și Creația la Divin, ca Întâlnire Față către Față, ce înseamnă Dialog de Întreguri, nu absorbirea lor”.

Importante sunt, sub aspectul antropologiei iconice, și discernerile între chipul de bărbat (Chip al lui Dumnezeu înaintea Chipului de Creație) și cel de femeie (Chipul de Creație în evidență, față de Cel al lui Dumnezeu), ambele fiind privite ca icoane ale tainei Întrupării dumnezeiești, ca împletiri de chipuri în orientări specifice, cu deschidere spre actualizarea liturgică în unire cu Dumnezeu.

Păcatul aduce cu sine sfărâmarea icoanei din adâncul ființei proprii, încât chipul lui Dumnezeu nu mai este oglindit în conștiință decât ca prin niște cioburi ce încă „mai reflectă ceva luminos, dar insuficient și adesea deformat”. Renediul practicii isihaste este „refacerea Icoanei din tine și din ceilalți”, nevoința de a vedea în tine și în alții Icoana întreagă și indestructibilă a dragostei lui Dumnezeu, a cărei expresie plenară este iubirea de vrăjmași.

Mistica iconică prezentată de părintele Ghelasie răspunde necesității unei „deschideri a teologiei deopotrivă spre oameni și spre cosmos” (părintele Dumitru Stăniloae), răspunzând aspirațiilor celor mai recente ale gândirii creștine spre o nouă sinteză patristică, potrivit cărora fiecare activitate se cere asimilată în „liturghia cosmică a creativității unane” (Alexei Nesteruk), într-un gest de întoarcere iubitoare a darului lui Dumnezeu.

Ea vede trupul și sufletul omului integrate într-o mișcare duhovnicească ce actualizează potențele de chip ale creației, menirea ei de întâlnire „față către față” și unire cu Dumnezeu. Fără acest gest iconic de raportare la taina dumnezeiască a creației se riscă o vedere asupra lumii marcată fie de scindări dualist-antagoniste, fie de melanjuri monist-panteiste, având ca urmare o deturnare a experienței creștine din traiectul ei orientat spre transfigurare în lumina dumnezeiască, îndumnezeire sau, cum plastic se exprimă părintele Ghelasie, iconizare.

Florin Caragiu