joi, 23 aprilie 2015

Părintele Ghelasie și Intersubiectivitatea cea după iconicitate

Părintele Ghelasie a avut marele merit de a dialoga cu intelectualul de orice orientare, arătându-i că spre creștinism duc infinite drumuri și că a fi creștin nu-i o ideologie. Finețea duhovnicească a acestui mare părinte s-a vădit și în faptul că a crezut posibil să se vorbească despre dialogul cu natura, despre semnificația vieții care-i mai presus de mecanismul biologic, care-i intim legată de chipul Duhului Sfânt, această afirmație fiind valabilă și atunci când ne referim la viața așa-numitelor făpturi ale naturii. Viața nu dispare o dată cu desfacerea mădularelor. Viața în sine este o taină, după cum materia este o taină. Vorbind de viața însăși, părintele Ghelasie nu uita totodată de taina corpului, chiar și când e vorba de acel corp făcut țarină. Ambele rămân prinse într-o perspectivă salvatoare.
De obicei, se procedează invers - un element rămâne totdeauna în afară, se valorifică doar prin cernere, prin separare. Mistica iconică propusă de părintele Ghelasie are cea mai puternică valență integratoare din câte cunoaște gândirea teologică. Spiritul îi e necesar trupului, după cum trupul, spiritului, spațiul îi e necesar timpului, după cum timpul, spațiului, identitatea îi e necesară devenirii, după cum devenirea, identității, natura îi e necesară omului, după cum omul, naturii, dar această necesitate nu-i dintre cele constrângătoare și nu poate fi uzurpată pe fond. E vorba de acordul universal al lucrurilor creat de Dumnezeu.
Antropologia integrativă e hristocentrică. Omul-Hristos este el numitorul comun universal, la care se împarte fără rest existența. Nimic nu rămâne inutil, de lepădat. Totul are rostul lui, întru Logosul etern. Întrebarea provocatoare pe care ne-o adresează părintele Ghelasie este - cum facem ca într-o operație de aritmetică logosică să nu rotunjim din condei, să nu pierdem pe drum zecimale. O asemenea logică nuanțată este foarte modernă. Matematica a creat clasa numerelor iraționale, cu care lucrează, din dorința și din exigența de a acorda ''statut'', ''clasă'', logos oricărei forme de existență și de gândire.
Cum spunea Leibniz, logosul este intenția existenței. Existența nu doar că este, dar ÎMPINGE să fie. Troposul e perseverent. Și neputința e perseverentă, își taie albia ei căznită. Fiecare mișcare a firii prezintă importanța și semnificația ei de neeludat. În plan teologic, astfel procedează părintele Ghelasie. Creează categorii de gândire noi pentru ce nu incape în cele deja constituite. În loc să despice ontologia, lărgește gnoseologia.
Dogma Sfintei Treimi, antropologia, cosmologia sunt mai întâi raportate la posibilitățile și limitele gândirii. Asta presupune deja, la părintele Ghelasie, un realism critic, cu accente actuale. Nu se pornește de la realismul naiv al percepției, ci de la o axiomatică și o axiologie iconice. Nu procesul primar, ci procesul secundar, lucrat, elaborat spiritual, cu contribuția eului amplu, e apt sa dea răspuns crescător și coerent despre chiar semnificația lucrurilor prime, elementare. E depășită regula percepției conform căreia imaginea generează semnificații. Mai nou, semnificația generează imagini, iar imaginarul iconic dezvoltă un realism iconic.
Toate lucrurile au o sintaxă ascunsă, ce necesită un cititor. Părintele Ghelasie respinge reflecția la primă mână. O realitate complexă impune un mod de a privi complex, neconvențional. Trăim tasați între straturi fenomenologice. Unde se termină realitatea și unde începe fenomenul, greu de spus, dar nu imposibil. Criteriul iconic are avantajul că nu respinge ideea de existență fenomenologică, pe care, dimpotrivă, o consideră forma în care ia naștere punctul crucial, interfața dintre lumi.
Materialismul consideră realitatea printr-o contradicție în termeni, ca pe o imagine nesupusă privirii, nesupusă imaginii... Faptul că primim impresii nu garantează că suntem pasivi și nesubiectivi. Cu cât mai ''pasivi'', cu atât - fără să știm - mai subversivi cu imaginea realității... Criteriul iconic are în vedere o obiectivitate care nu se constituie pe nivelul zero al pasivității perceptive, subîntinse de sentimentul materialist despre lume. Intersubiectivitatea cea după iconicitate e capabilă să întemeieze marile zone de libertate și de stabilitate ale creativității.
Omului i se cere să fie unit și solidar cu el însuși, astfel încât să își poată folosi toate facultățile simultan, pentru a putea incorpora globalul. În concluzie, părintele Ghelasie procedează în același timp științific și duhovnicește. El începe prin a respecta cuvântul biblic. Dumnezeu nu a creat moartea, nu a creat entropia și hazardul. Universul în care se dă lupta feroce pentru existență, această uriașă și infernală fabrică de selectat exemplarele puternice, nu poate fi opera unui Dumnezeu bun, care aruncă la gunoi lesturile învinșilor fără vină.
Aplicarea gândirii autentic creștine în cosmologie și în biologie este un deziderat pentru care părintele de la Frăsinei a luptat neobosit. Pentru o oaie rătăcită, păstorul bun sacrifică o turmă. Confruntarea cu singularitatea este și esența științei moderne în cele mai oneste momente ale ei. Dificultățile pe care le întâmpină gândirea încercând să integreze imaginea realității imediate cu sensurile intempestive pe care ea le impune sunt mai acceptabile, pentru un creștin, decât sacrificarea imaginii creștine a lui Dumnezeu. Acesta-i și crezul părintelui Ghelasie, așa cum l-am înțeles și din discuțiile purtate între noi, între mine și Florin Caragiu. 

Carmen Caragiu (1965-2015)

 

Niciun comentariu: