Am primit, într-o seară, un
telefon de la părintele Valerian, care îmi zicea să scriu ceva despre
Specificul Iconic.
Eu aş vrea foarte mult să fac
aceasta, pentru că iubesc foarte mult Specificul Iconic, însă chiar nu ştiu ce
aş putea scrie. Mi se pare totul atât de limpede, atât de clar, atât de bine,
atât de adânc şi, totodată, atât de subţire scris de Părintele Ghelasie, încât
ce pot scrie eu?
Nu înţeleg nici să-l „explic” pe Părintele
Ghelasie. Pentru că nu este cazul. Cum să „explic” o Icoană? O Icoană o poate
înţelege ORICINE. Doar să VREA! Nu o înţelege teologic-dogmatic, dar înţelege
Viul ei, Sfinţenia. Şi cel mai simplu om înţelege. Pentru aceasta, o pune la
loc de Cinste şi se Închină. Iar cel care nu vrea poate că, explicându-i, va
înţelege ceva teologic-dogmatic, dar Viul ei
şi Sfinţenia nu le va înţelege.
Am întâlnit la Frăsinei un băiat
foarte simplu, care se spovedea, ca mulţi alţii, la Părintele Ghelasie. Mi-a
povestit că, după mutarea Părintelui la Domnul, a fost foarte dezorientat şi,
având 2-3 cărţi de la Părintele, a considerat că trebuie să le citească. Bineînţeles
că nu a înţeles nimic... Atunci şi-a făcut socoteala că este o ruşine faţă de
Părintele să nu le citească şi trebuie să facă oricât efort. Spunea că simţea
cum îi plezneşte capul, dar tot citea câte 2-3 pagini. Citea o propoziţie şi,
apoi, o citea iarăşi şi iarăşi. Nu ştiu cât a durat. Într-o zi, spunea el,
„parcă s-a ridicat o barieră”. Sunt chiar cuvintele lui. Deodată a putut să
„vadă” limpede. De atunci, spunea, „trebuie să citească”. Dacă n-ar citi, e „ca
şi cum n-ar mânca”.
O experienţă asemănătoare am avut
şi eu. Eu nu am fost printre fiii duhovniceşti foarte apropiaţi. Mergeam rar la
Părintele, de 2-3 ori pe an, ca să-mi rezolv problemele grosolane. După ce nu a
mai fost Părintele, am înţeles cât am fost de superficial. Trebuia să
recuperez... Trebuia neapărat să-l „am” pe părintele Ghelasie. Am început să
citesc fără să înţeleg nimic. Ba mai mult: cu nenumărate încordări, pentru că
ani de zile citisem şi studiasem pe Sfinţii Părinţi şi mă aflam în faţa unei
părute nepotriviri. Încet-încet, s-a ridicat şi la mine „bariera”. Şi pot spune
şi eu că, citindu-l pe Părintele, mă hrănesc.
Iubesc cu toată inima pe Sfinţii
Părinţi şi mă hrănesc din destul de la ei. Dar, cumva, doar la nivelul
înţelegerii şi ca orientare. De la Părintele Ghelasie mă hrănesc, cumva,
integral. Pot să-mi împropriez ce citesc. Mă regăsesc pe mine, citind. Este, la
Părintele Ghelasie, o Lucrare foarte aproape de mine.
Aşa înţeleg eu Specificul Iconic.
Este „Ceva”-ul Sfinţilor Părinţi, care ne este aproape şi cu putinţă reală
nouă, celor slabi şi neputincioşi. Este „Ceva”-ul Sfinţilor Părinţi, atât de
simplu, dar atât de adânc. Este Simplitatea Patericului, pentru cei mai simpli,
şi Adâncul Filocaliei, pentru cei mai adânci.
Modalitatea Iconică este o
Întoarcere la Duhovnicia „primară”, esenţială, dar este şi o Lărgire extraordinară
a Duhovniciei „adunate” de la început, până azi. Este ca un Liman de Scăpare
pentru oricine.
În Duhovnicia tradiţională, lesne
poţi fi furat de „înţelesuri” şi de „părere”, în lipsa unor povăţuitori
încercaţi şi în condiţiile unor degradări psiho-fizice ale noastre. De altfel,
se şi vede că este o tendinţă de a avea fiecare „duhovnicia” lui, părerea lui
şi dreptatea lui. Fiecare ŞTIE!... Şi se întăreşte omul în această „dreptate” a
lui şi cine să-l mai scoată de-acolo? Doar suferinţele, necazurile şi boala.
Şi, câteodată, nici acestea...
Duhovnicia Iconică este
Duhovnicie de VEDERE, de ICOANĂ.
În Duhovnicia Iconică, atenţia nu este nici pe minte, nici pe
simţire, nici pe inimă, nici pe complexul păcatului şi al patimilor, ci pe
Gestul FIINŢIAL de Închinare. Fiinţial, adică cu toată fiinţa, integral. Trebuie să te Îmbraci cu Gestul de Închinare ca şi cu o Haină. Dar nu numai:
trebuie să Cuprinzi în Gestul de Închinare pe toţi şi orice lucru. Şi, aceasta,
Neîncetat! Închinarea Neîncetată! Iar
de la a te Opri în Gestul de
Închinare un moment, la a te Opri în
Gestul de Închinare mai des, până la Închinarea Neîncetată, este Urcuşul!
În Gestul de Închinare te ODIHNEŞTI! Te Opreşti din ORICE
tensiune, din ORICE încordare, din ORICE nemulţumire, din ORICE războire, şi te
ODIHNEŞTI!
Gestul de Închinare este
Rugăciunea. Rugăciunea Închinării. Acesta este Specificul Iconic.
Pe mine mă atrage Gestul de
Închinare ca un magnet! Mă atrage ODIHNA
aceea, peste toate neputinţele şi
convulsiile mele. ODIHNA din
Închinare.
Uitaţi-vă câtă ODIHNĂ este în ICOANĂ! ODIHNĂ de Gest!
Icoana însăşi este Gest de Închinare! Acesta este ICONICUL!
Zic unii: cum adică Gest de
Închinare? Cum vine asta? Păi, iată cum: să Stai ca în Icoană! Să Stai în Gestul de
Icoană! Acesta este ICONICUL!
Este o Distincţie foarte limpede
între Duhovnicia Sinaitică-Nitriotă-Sketică (dacă pot zice aşa), care are în
Evidenţă Asceza trupului, Duhovnicia Athonită, care are, vădit, în Evidenţă
Asceza Minţii şi Duhovnicia Slavă, care are în Evidenţă un Caracter de Căutare
a Duhului. Dar, zicând „în Evidenţă”, aceasta arată că Duhovniciei
Sinaitice-Nitriote nu-i lipseşte Asceza Minţii şi a trupului. Deci, toate sunt
un ÎNTREG, dar fiecare într-o Evidenţă. Aceasta este Frumuseţea. Ortodoxia nu
este un tipar, o formulă. Este Ceva Viu, care străluceşte prin întrepătrundere
cu un Specific de Loc şi de Timp.
Astfel, în Specificul Iconic, în
Evidenţă este o Asceză a Închinării, o
Căutare de CHIP.
Dacă în celelalte Specificuri,
prin Nevoinţele Ascetice, este, cumva, o Căutare Interioară, în Iconic este o
Căutare de Supra-Exterior, adică o Căutare de a Îmbrăca şi Interiorul şi Exteriorul în HAINA ÎNCHINĂRII. Astfel, în
Gestul de Închinare, care este HAINA, se depăşesc tensiunile şi încordările
care, inevitabil, apar în Căutarea Interioară.
Şi ce este această Căutare a
Gestului de Închinare? Este Căutarea de
CHIP! CHIP de FIU! CHIP de HRISTOS-FIUL! În Duhovnicie nu se poate să fie
Duh fără Chip şi nici Chip fără Duh. Adică nu poate fi o Căutare de Duh Sfânt
fără un Dor de CHIP de FIUL-HRISTOS, şi nici o Căutare de CHIP fără un Dor de
DUHUL SFÂNT.
Dacă în Duhovnicia tradiţională
este o Căutare de Duh, adică o Căutare de a Urma duhul omului pe Duhul lui
Dumnezeu, adică pe Duhul Sfânt, şi o Căutare de a-şi impropria Omul pe Duhul
Sfânt, prin Care să ajungă la CHIP, în Duhovnicia Iconică este o Căutare a
CHIPULUI, prin dobândirea Căruia să vină şi Duhul Sfânt.
Acesta este Specificul Iconic,
Aceeaşi Duhovnicie în altă Orientare! O orientare HRISTO-Centrică.
În Duhovnicia tradiţională,
datorită lipsei de povăţuitori încercaţi şi datorită puternicelor degradări
psiho-fizice pe care le avem, este, pe lângă obişnuitele încordări şi tensiuni,
o tindere de a confecţiona formule şi tipare, deci de a te închide într-un ceva
neviu, artificial. De asemenea, este o aplecare foarte des întâlnită spre
sentimentalism, sau chiar spre un anume ocultism. Mai există, de asemenea, şi
problematica foarte subţire a plăcerii duhovniceşti, care este foarte
amăgitoare şi pentru cei mai înaintaţi în cele duhovniceşti.
Toate acestea duc la o deformare
a Vieţii duhovniceşti Vii, autentice, şi la transformarea Vieţii duhovniceşti
într-un mecanism artificial.
Există aceste probleme! Sunt
reale!
În Iconic, toate acestea se
Depăşesc, se Înghit de Închinare,
pentru că, în Iconic, Atenţia nu e pe duhul de Interior, ci pe Gestul de
Exterior, care este Peste Interior şi
Exterior. Zice Părintele Ghelasie că acest „Peste”
este Iconicul!
Cei mai tari şi cu Povăţuitori buni pot foarte
bine să aibă Lucrare şi în Duhovnicia tradiţională. Dar, pentru cei mai slabi,
Modalitatea Iconică este un Dar de la Dumnezeu, un colac de salvare, un Liman
de scăpare.
Foarte important este, însă, să
nu încercăm să le amestecăm. Să nu le băgăm într-o oală. Că nu merge. Le
strâmbăm şi pe una şi pe alta.
Trebuie bine înţeles şi aceea că Iconicul, Închinarea, Gestul au existat
dintotdeauna, doar că nu au fost Evidenţiate ca Specific. Ba, mai mult:
Închinarea este Temelie a Vieţii Duhovniceşti şi a Lucrării, indiferent de
Specific. Dar este şi Veşmânt al Vieţii Duhovniceşti, este şi Creştere şi Urcuş
şi Încununare, după sporirea fiecăruia. Închinarea este Starea Dreptslăvitoare
a Omului în faţa lui Dumnezeu. Este RĂSPUNSUL Omului în faţa Dragostei lui
Dumnezeu, în faţa PREZENŢEI lui Dumnezeu. Este Strălucirea Sfinţilor şi a
Drepţilor.
Patericul Egiptean mie mi se pare
că este numai Închinare. Zicea un Părinte, mi se pare Cuviosul Paisie
Aghioritul: „Să intri în Simplitatea
Patericului”. În Pateric este numai Simplitate şi Firesc şi a se pune omul pe
sine la picioarele lui Dumnezeu! ÎNCHINARE!
Să ne uităm la Vieţile Sfinţilor!
În ce proporţie este vorba despre Rugăciunea Minţii, ca modalitate concretă?
Într-o proporţie mică. Poate mai puţin de un sfert. Restul, ce este? Închinare,
Dăruire, Cruce!
Eu nu desconsider Rugăciunea
Minţii! Doamne fereşte! Dar nu e potrivit să o transformăm în lege unică, în
dogmă, căci tocmai atunci îi aducem scădere, o artificializăm, o lipsim de Viul
ei, o „protestantizăm”.
Trebuie să Vedem toate Modelele
Duhovniceşti şi să ne însuşim ce este mai potrivit. Dar chiar Sbornicul,
„manualul” Rugăciunii Minţii”, în mare măsură, aduce mărturie de a nu căuta
tehnica Rugăciunii şi nici măcar repetarea mecanică a Rugăciunii, ci
simplitatea, nerăzboirea, dăruirea de sine către Dumnezeu şi către aproapele,
Închinarea, ca temelie a Rugăciunii.
Dar ce să zicem de Mucenici? Ei
s-au ridicat deasupra tuturor Sfinţilor! Cum? „Doar” prin a muri pentru
Hristos! Şi ce este a muri pentru Hristos, dacă nu deplinătatea Închinării?
Zice Sfântul Fotie cel Mare:
„Curata şi tradiţionala învăţătură a Ortodoxiei călăuzeşte sufletele celor
cucernici către limanul sigur al Închinării”!
Părintele Ghelasie, prin
Părintele Arsenie Praja, Părintele său, a descoperit Iconicul, Închinarea, puse
în evidenţă ca Modalitate Duhovnicească, ca Isihasm, într-un Specific
tradiţional din Munţii Apuseni, şi Darul lui Dumnezeu este că Părintele
Ghelasie a scos la lumină acest Specific, l-a concretizat, l-a pus în evidenţă
într-o modalitate teologică, mistică şi de Limbaj de o copleşitoare şi de
neexprimat Valoare.
Am scris despre Specificul Iconic
cât o picătură dintr-o mare de apă. Am scris direct, cum mi-a venit în minte.
Aceasta e doar puţină Înţelegere. Mai departe e Practică pe care eu, pentru
păcatele mele, nu o am, dar o Iubesc şi o Caut.
Constantin-Mircea
Hucan
