marți, 7 mai 2013

Viul de creație și interdisciplinaritatea





Concepţia despre iconicitate necesită cu prioritate clarificarea ideii de materie, care este şi cerinţa fundamentală a ştiinţei. În modernitate, fenomenologia în filosofie şi fizica cuantică în ştiinţă au complicat şi adâncit extrem de mult noţiunea de corp. Concluziile oamenilor de ştiinţă converg în direcţia conştientizării enigmei materiei. Henri Kervan, descoperitorul transmutaţiilor biologice, afirma că noi nu ştim ce este în realitate materia. Heisenberg afirma, la rândul său, că noi elaborăm însăşi noţiunea de materie pornind de la un dat preelaborat deja, fapt de care nu suntem nici pe departe conştienţi. Ne comportăm ca nişte automate, ca şi când numai această materie ar exista. Clasica noţiune de materie, caracterizată de exterioritate, întindere, impersonalitate, independenţă logică şi ontologică faţă de subiect, măsurabilitate şi determinism stricte e pusă astăzi sub semnul întrebării. Variante recente ale filosofiilor fenomenologice, de pildă teoria universului participativ (Wheeler), aceea a intersubiectivităţii metrice (Milne) în cosmologie, monadologia cuantică (Wheeler, Chandrashekar, Sanders, Marinetti, Lasswell ş.a.) disting între materia-fenomen şi material-fundament. Materia-fenomen ca obiect al fizicii clasice manifestă evident un comportament determinist. La acest nivel fenomenal domină ideea de moarte, de materie impersonală cu destin termodinamic univoc (e vorba de logica energiei autonomizate şi de cea a consumului de energie).
Aceste teorii filosofico-ştiinţifice atacă misterul fenomenului. Cum e posibil fenomenul materiei convenţionale pe baza unui fundament (cuantic) care se conduce după alte legi decât cele ale fenomenului respectiv? Referitor la aceste „alte legi”, contrare determinismului materialist, fizicianul Arthur Eddington observa că ele sunt rezonante cu afirmaţiile religioase. Se ridică întrebări de genul: dacă fenomenul este o iluzie, ce sens are el, cine-l produce şi cum se produce? Aici există unele interpretări conforme cu concepţiile orientaliste, care aduc răspunsul lor. Perspectiva creştină se distinge, desigur, de acestea. Mistica iconică, aşa cum a gândit-o părintele Ghelasie, se referă la o amăgire fenomenală datorată căderii, dar şi la intervenţia iconomiei lui Dumnezeu, Care a îmbrăcat în veşminte de piele, în anumite pogorăminte, starea decăzută a omului şi a creaţiei. Astfel, materialismul reprezintă un păcat de conştiinţă, dar şi o inducţie fenomenală venită din partea unor energii care se comportă ca şi cum ar fi autonome, impersonale, rupte de suflet şi de Dumnezeu. Dar ceea ce e mai important de precizat este faptul că în spatele fenomenelor energetice stă un mental, un gând, după cum a afirmat părintele Ghelasie.
John Wheeler, vorbind de universul participativ, afirma că misterul materiei rezidă în entitatea participativă fundamentală, receptorul cuantic aşa-numit, care răspunde în mod straniu intenţiilor observatorului. Totul în univers este participare. Relativizarea la observator – noţiune-cheie în gândirea contemporană, care aminteşte nu în ultimul rând de filosofia capadociană a participării – stă în spatele materiei convenţionale, care-i la urma urmei o imagine produsă de creier (sediu al interferenţei între suflet şi materie, placă turnantă între exterior şi interior).
Un fel de axiomă fundamentală prezentă în concepţia iconică promovată de părintele Ghelasie de la Frăsinei se traduce printr-o idee extrem de densă referitoare la viul de creaţie. În acest sens, valorizarea creştină a vieţii implică o asemenea extensie a noţiunii de viaţă, în ceea ce priveşte câmpul ei de aplicaţie, la realitatea propriu-zisă în totalitatea acesteia, încât se ajunge la afirmaţii tranşante precum aceea că Dumnezeu nu creează nimic mort, încât în chip originar nu poate exista materie moartă, ci numai materie vie în corpuri vii, care sunt energiile încorporate în fiinţe vii şi comunicate în relaţiile dintre acestea.
„În sens biblic, în natură nu există energii libere, moarte, ci doar legate de formele vii, create” (părintele Ghelasie). Fiind legată de viaţă, de forma originară şi fiind mişcată prin memoria originii, energia apărută pe această cale nu cunoaşte procesul de moarte, de destructurare. Firescul creaţiei implică la origine viaţa fără moarte, ca o axiomă fundamentală, ceea ce este în spiritul şi în litera mesajului biblic. Dumnezeu nu a creat moartea.
De la cea mai măruntă făptură până la om şi până la înger, pe toate lungimile de undă ale existentului, răsună nu numai muzica bucuriei de a trăi, dar şi a nădejdii în viaţă, a cărei temelie este Hristos. Un observator subtil realizează faptul că misterul nu se pierde, dimpotrivă creşte pe măsură ce coborâm cu privirea de sus în jos, de la cele mai complexe forme către modurile aparent cele mai simple de viaţă şi mai cu seamă către cele invizibile, greu sesizabile. Din punct de vedere istoric, consemnăm în acest sens contribuţia deosebită a savantului Chandra Bose, descoperitorul bosonilor şi cosemnatar al legii Einstein-Bose. El a realizat, după cum se ştie, la vremea lui, nişte experimente extrem de interesante menite să încline cumpăna convingerii că graniţa dintre viu şi neviu nu există de fapt în natură. Până şi ceea ce numim reacţie la nivel strict fizic şi nu altfel decât după o socotinţă a noastră mecanicistă, este, în fond, o versiune de răspuns, chiar dacă minimal, dat de viaţă, şi chiar dacă această viaţă  a luat forme disimulate, oricum greu discernabile.
Concluzia care se impune este că tocmai ignorarea vieţii ca factor esenţial al unităţii profund experiabile a creaţiei e de vină pentru schizofrenia de ansamblu a cunoaşterii, cea care operează cu disocieri tari între domenii, izolând una de alta fizica, chimia, biologia, psihologia ş.a.m.d. Interdisciplinaritatea nu se reduce, în acest sens, la o chestiune de metodă, nu e un moft formal, ci reprezintă o necesitate autentică, imperioasă, a cercetării impusă de viaţă. În mistica iconică, substanţa însăşi a existenţei e dialogicitatea. Călăuzită de ideea de viaţă, interdisciplinaritatea îşi propune în primul rând să redefinească simplul, elementarul fizic, să-l scoată din izolare, din prizonieratul disciplinei rigide care-l încercuieşte. De naşterea cu succes a unei discipline de graniţă  depinde generarea unui limbaj complex despre realitate, menit să integreze partea în întreg şi să subordoneze energiile fiinţei, după cum spunea părintele Ghelasie.
Astfel poate lua naştere un ansamblu de noţiuni şi înţelesuri fuzionare, produse prin tunelarea sistemului de reperare şi valorizare de la dreapta la stânga şi invers, mişcare prin care complexul contaminează simplul şi compacta aparenţă a cantităţii este supusă unei posibile lecturi calitative, substanţiale, individualizate, având drept rezultat blocarea reducţionismului în orice sens, ca şi concomitent prezervarea imaginii de o excepţională varietate a existentului viu.
„Integrala vie” – sintagmă folosită şi de părintele Ghelasie – e posibil o sintagmă-cheie cu care se lasă descifrată existenţa la orice nivel al ei, acoperind actualul, dar şi posibilul devenirii. Pentru părintele Ghelasie, întregul existent este asemeni unui pacient. Viaţa este cea care are nevoie de tămăduire. Medicina isihastă devine în context o paradigmă hermeneutică aplicabilă existenţei în ansamblul ei şi în interconexiunile ei. Transferul de limbaj specific de la o disciplină la alta, cum ar fi dinspre fiziologie şi biologie spre fizică, sfârşeşte prin a pune sub semnul întrebării însuşi statutul de ştiinţă fundamentală acordat exclusiv acesteia din urmă.
Înaintând în direcţia sugestiilor, problematizărilor, dar şi a dovezilor stabilite de Bose, care uneori sunt într-o uimitoare rezonanţă cu ale părintelui Ghelasie, mergem spre constatarea că între fizică şi fiziologie, între reacţie mecanică şi răspuns viu graniţele se estompează la nivel fundamental, prin urmare e necesară o aprofundare a fenomenului vieţii care se poate realiza în sensul cel mai satisfăcător prin medierea misticii iconice. Mecanicizarea existenţei e o distorsionare profundă a manifestării vieţii, e un simptom al unei rupturi în interiorul vieţii.
Ne aflăm, se spune, în era postgenomică a semanticii ştiinţei. În acest context, religia e resuscitată în ideea de călăuză a minţii în mod necesar corelată cu ştiinţa vieţii ce-şi extinde teritoriile în chip misterios. Biologia ca ştiinţă fundamentală, această ştiinţă a vieţii între disciplinele experimentale sau măcar cvasi-experimentale, să fie pânp la urmă cu putinţă aşa ceva? Asta ar însemna printre altele şi rescrierea măcar parţială a fizicii în termeni de ştiinţă a vieţii.
Semnalul mutaţiei de paradigmă fundamentală pe care l-au dat deja unele orientări în fizică şi în biologie a fost dat în reflecţia teologică ortodoxă în mod explicit de părintele Ghelasie cu a sa mistică iconică. „Terapia obişnuită a medicinii laice caută restabilirea dinamismului energetic fără ştiinţa limbajului tainic al Vieţii”, obişnuia să obiecteze misticul isihast, vădindu-şi interesul mereu reînnoit pentru terapia vie, cea înlesnind vindecarea prin contactul cu nucleul oricărei existenţe care este viaţa din adânc, un dar divin şi nemuritor.


Florin Caragiu


(text prezentat la Colocviul cu tema „Spiritualitate şi cultură în opera părintelui Ghelasie”, ed. a V-a, Mânăstirea Tismana, 2013)


miercuri, 1 mai 2013

ÎPS Irineu, Mitropolitul Olteniei: "Un chip duhovnicesc, la hotarul întâlnirilor semnificative"



Părintele Ghelasie a fost, după mărturia apropiaţilor şi a ucenicilor săi, un duhovnic iscusit, un bun povăţuitor şi un subtil cercetător de suflete. Preocuparea sa constantă după medicina isihastă, aşa cum a numit-o, e roada Duhului Ortodoxiei, ştiindu-se că în Ortodoxie poruncile dumnezeieşti sunt considerate mai degrabă un fel de medicamente, iar împlinirea lor, o terapie. Păcătosul este bolnavul, iar îndreptarea sa în sensul însănătoşirii, al lepădării de boală, nu poate deveni o pricină de mândrie, pentru că a te însănătoşi înseamnă a reveni la normalitate, la starea cea bună, iar nu a ieşi din comun, a te diferenţia ca o excepţie orgolioasă.
Problema vindecării este abordată de părintele Ghelasie în relaţie cu cea a legăturii omului cu Dumnezeu, care cuprinde iconic integralitatea vieţii umane. Aşa cum remarca părintele Dumitru Stăniloae, „în boală se amestecă cauzalităţi morale şi în decursul ei angajează sufletul care, iarăşi, influenţează boala, agravând-o sau uşurând-o. Medicul, dacă vrea să poată vindeca trebuie să se pună într-un raport personal, de la suflet la suflet, cu întreg omul, insuflându-i putere sufletească prin credinţă şi prin dragoste şi să dezlănţuie astfel din sufletul bolnavului energiile tămăduitoare”.
Astfel pusă problema, putem vorbi de o măsură a înţelegerii lucrurilor în profunzimea lor, pe care o dă smerenia şi numai ea. Acesta-i, de altfel, spiritul în care părintele Ghelasie şi-a comunicat toate învăţăturile sale. Smerenia este, sau ar trebui să fie, măsura adevărului în general, indiferent de direcţia existenţei în care căutăm un adevăr. Şi în domeniul ştiinţei se poate vorbi uneori de o aplecare, de un fel de metanie a minţii, care se confruntă cu o realitate misterioasă, ce pare că depăşeşte puterea de înţelegere a observatorilor.
Cercetătorul care se dedică observaţiei fenomenelor cunoaşte mai mult sau mai puţin acea pasiune a observaţiei în mare şi în mic pe care Einstein o vedea insuflată de un sentiment al religiozităţii cosmice. E o realitate faptul că în epoca actuală cunoaşterea ştiinţifică a preluat rolul de vârf al filosofiei, cea care în antichitate era diriguitoarea supremă a cugetării. Creştinismul, cu pasiunea sa pentru concret, pentru adevărurile întrupate, a propulsat, putem spune, în sens benefic dezvoltarea ştiinţelor. Aici un rol important îl joacă simţul observaţiei, contactul direct cu realitatea, care-i întotdeauna mai bogată, mai imprevizibilă decât ce putem gândi despre ea.
La eleaţi precum Parmenide ştim că se ajungea până acolo încât raţiunea metafizică a gândirii, a logicii, dicta naturii legile sale. Astfel, întrucât pluralitatea şi mişcarea le păreau filosofilor de acest tip inexplicabile, ilogice, absurde, în consecinţă ele erau decretate ca inexistente. Din acest exemplu se poate vedea că o gândire care refuză realitatea e o gândire lipsită, oarecum, de exerciţiul smereniei, singurul în măsură să deschidă căile spre un orizont al misterului, al „antinomiilor sintetice fecunde”, cum spunea un filosof (Karl Jaspers).
Cercetările din ultima vreme în domeniul microcosmosului, în cosmologie, în biologie etc. sunt, practic, în favoarea unor concluzii menite să smerească trufia cugetării omeneşti. Un fizician, Heisenberg, vorbea chiar de o neputinţă esenţială adânc ancorată în natura puterii noastre actuale de înţelegere a fenomenelor fizice. Iată o afirmaţie care proclamă explicit enigma, proclamă adâncul apofatic al fenomenului fizic însuşi, care-i şi el, nu, o creaţie a lui Dumnezeu, amprentată de puterea lui insondabilă, care s-a exercitat creator. Orice lucru din lume e, poate, nesfârşit mai adânc decât ceea ce pare.
Interdisciplinaritatea, în sensul în care o gândea şi părintele Ghelasie, trebuie să urmeze acea direcţie a cunoaşterii pe care a preconizat-o sfântul Maxim Mărturisitorul, cel ce a vorbit de posibilitatea şi de necesitatea unificării cunoaşterilor parţiale. Şi în domeniul cunoaşterii, nivelul superior îl integrează şi-l explică pe cel de sub el. Einstein visa la o teorie unificată a câmpurilor în fizică. Dar pentru ca realitatea să apară în unitatea ei armonioasă, bază temeinică a diversităţii infinite, trebuie ca subiectul care o percepe să fie mai întâi unificat el cu sine şi unit cu Duhul lui Dumnezeu în forul său lăuntric.
Pentru ca imaginea despre realitate să se schimbe, să se îmbunătăţească în mod satisfăcător pentru căutătorul sincer de cunoaştere, e necesar deci ca sufletul să se trezească şi să se revigoreze, să fie capabil de vederea ansamblului – nu uşor de obţinut – prin integrarea părţii într-un întreg viabil. Lecţia de Ortodoxie curată pe care ne-a transmis-o, la vremea sa, sfântul Grigorie Palama, rămâne şi astăzi valabilă, fapt subliniat în repetate rânduri de părintele Ghelasie. Acesta a spus că ştiinţa şi teologia nu sunt sau n-ar trebui să fie în conflict, dar că ştiinţa trebuie să fie mult mai larg mediată de om, de omul întreg, de conştiinţa sa pecetluită de chipul divin, de suma facultăţilor sale culminând în starea făpturii îndumnezeite.
În acest fel se poate evita într-un chip neştirbit ortodox, aşa cum arată părintele Ghelasie, izolarea până la contrariere a ştiinţei şi religiei, cu alte cuvinte lipsirea ştiinţei de taina religiei şi lipsirea religiei de descoperirea ştiinţei, realizând faptul că ştiinţa se poate sacraliza prin taina religiei, iar religia, la rândul ei, se poate bucura, prin cunoaşterea ştiinţei, de noi luminări pe chipul adevărului ei de taină. Spune părintele Ghelasie: „Un creştin vede în şti­in­ţă taina lui Dumnezeu descoperită în lume, ca îm­păr­tă­şire de taină pentru o şi mai mare «bucurie a tainei ne­sfârşite». După căderea din Rai, religia s‑a despărţit de cunoaştere‑ştiinţă, păcatul încercând o ştiinţă ruptă de religie. Acum trebuie o descifrare a ştiinţei căzute pen­tru reîntoarcerea la taina religiei fără de care nu este po­sibilă însănătoşirea. Aşa religia trebuie să întreprindă «con­vorbiri cu ştiinţa», ca să redea ştiinţei taina pier­du­tă”.
Prin om trece în mod continuu realitatea creată, care există oricum în raport cu omul. Dacă sufletul omului e ca o oglindă acoperită, atunci imaginea existenţei se reduce la nimic. Dacă sufletul e o oglindă descoperită, atunci existenţa se va reflecta în ea ca fiind frumuseţea cea după Logos. Această vedere eliberată de ceaţa păcatului este în directă legătură cu priceperea de care amintea sfântul Nectarie din Eghina, atunci când spunea despre omul priceput că arată înţelepciune, „făcându-le pe toate cu chibzuinţă şi cu ştiinţă; iubeşte binele şi-i repugnă răul; Îl iubeşte pe Dumnezeu şi-L descoperă în cele pe care El le-a creat. Cuvintele lui sunt pline de înţelepciune, iar faptele-i sunt bineplăcute lui Dumnezeu; căile sale sunt drepte, înaintând în direcţia bună. Se sfătuieşte cu cei cumpătaţi şi gândurile îi sunt împărtăşite de înţelepţi. Poartă de grijă de cele ale vieţii, punându-şi în practică priceperea. Atunci când are parte de bunăstare este modest şi măsurat, iar în necazuri răbdător. Cel cu pricepere, înainte de a începe un lucru anume, cercetează mai întâi scopul lui şi apoi merge mai departe”. Cuvintele de mai sus îl caracterizează atât de bine şi pe părintele Ghelasie, cel ce a dovedit prin cuvânt şi prin faptă priceperea sa duhovnicească, ca rod al iubirii de Dumnezeu şi de oameni.
După cum afirmă părintele George Florovsky, nevoinţa ascetică creştină, cea care urmăreşte restaurarea chipului lui Dumnezeu în om şi creşterea fiinţei create în asemănare cu Prototipul ei, „nu înlănţuie creativitatea, ci o eliberează”, dinamismul punerii în lucrare a propriului sine cuprinzând „imboldul infinităţii, o chemare veşnică, o nepotolită mişcare spre înainte”. Astfel, „în absoluta sa dăruire faţă de Dumnezeu omul se desăvârşeşte pe sine. Devine el însuşi numai în acest proces creator”.
Este semnificativă grija cu care părintele Ghelasie s-a aplecat asupra fiecărui aspect al vieţii umane, spre a recupera până şi cele mai mărunte lucruri şi a le reorienta către slava de Sus, pentru a se salva astfel fragmentele de cunoaştere şi achiziţiile culturale care răspândesc, reintegrate în lumina credinţei, bucuria de a fi întru adevăr şi întru comuniune.
În centrul cugetării sale mistice stă taina icoanei, taina Chipului dumnezeiesc şi a Logosului dumnezeiesc întrupat. Întru această taină cresc spre împlinire făpturile, prin răspunsul lor participativ. Rugăciunea, închinarea, gestul iconic îşi capătă la părintele Ghelasie sensul de modalităţi de accedere la ceea ce s-ar putea numi o trăire integrală. În aceasta, dăruirea de sine deplină a omului ca răspuns la Cuvântul creator divin creează premisele unei depăşiri a nenumăratelor scindări şi convulsii trăite de omul contemporan aflat într-o continuă căutare – mai mult sau mai puţin conştientă – a strălucirii pierdute a chipului său. În urma atâtor experienţe tragice sau eşuate, înţelegem tot mai mult astăzi că omul se poate regăsi pe sine în mod deplin doar prin împărtăşirea de cele mai presus de fire şi întâlnirea în duh a realităţilor dumnezeieşti tainice.
Chipul dumnezeiesc este, el, cheia unei posibile reînvieri fără precedent a conştiinţei de sine umane. Accentul pus pe mistica iconică este, în fapt, accentul pus pe concretul vieţii în Hristos pe care o actualizează creaţia la orice nivel al ei. Oprirea vătămării de sine şi a celorlalţi ce vin ca o consecinţă a înstrăinării de Dumnezeu poate deschide calea spre restaurarea tuturor lucrurilor şi modalităţilor de cunoaştere şi relaţionare umane în matca unei conştiinţe liturgice, ce le recuperează ca daruri, ca prilejuri de întâlnire, participare iubitoare şi transfigurare.
Cultura, în înţeles creştin, poate căpăta, prin aportul spiritualităţii, tocmai acea putere de a depăşi reflexele şi obişnuinţele naturaliste din condiţia actuală a lumii, deprinderile de a lua drept fireşti urmările căderii ce a afectat firea creată, cu alte cuvinte de a privi răul, suferinţa, boala şi moartea ca pe o necesitate imuabilă. Întrevăzând mişcările firii restaurate în Hristos, cultura se poate umple de simţirea libertăţii duhului, cea mai presus de lege, intuind şi urmând după putinţă schimbarea de perspectivă ce are loc, prin Harul Învierii lui Hristos, în condiţia eshatologică.
Aceste reflecţii ale mele au fost prilejuite şi de observaţia că scrierile părintelui Ghelasie au declanşat, pe fondul chemării la unificarea omului sub semnul conştiinţei iconice, o emulaţie a trăirilor şi a preocupărilor interdisciplinare pe care le vedem reflectate şi în studiile conţinute în suita de volume „Chipul iconic”, colecţie ce a ajuns la o a treia apariţie, editată cu prilejul acestui Colocviu.
Fie ca binecuvântarea lui Dumnezeu să se reverse asupra tuturor celor prezenţi şi să le aducă mintea cât mai aproape de inimă.

Î.P.S. IRINEU, Mitropolitul Olteniei