„Liniştea din mijlocul vacarmului”, interviu cu arhimandritul Hristofor Bucur realizat de Cristian Curte

Foto: Părintele arhimandrit Hristofor Bucur, la lansarea volumelor "Taina Hranei" (Platytera, 2011) şi "Reţetele Medicinii Isihaste" (Platytera, 2011), eveniment desfăşurat la librăria Sophia, 19 mai 2011.








Interviu cu arhimandritul Hristofor Bucur,
stareţul Schitului „Sfântul Ioan Botezătorul” din Poiana Braşov

Poiana Braşov e o staţiune animată pe tot parcursul anului. Muzică, turişti, soare, verdeaţă şi... o mânăstire. De fapt un schit, ale cărui chilii nici nu le poţi zări, pentru că sunt camuflate în subsolul bisericuţei de lemn. Călugării de aici au venit din ascultare şi din dragoste de misiune. În staţiune nu există nici o altă biserică, astfel încât micul schit este singurul loc în care se pot ruga cei care urcă Postăvarul şi ar dori, pe lângă relaxare, şi puţină linişte în suflet. Interviul de mai jos e o pledoarie pentru isihia dobândită în pofida condiţiilor exterioare în pofida condiţiilor exterioare şi, de aceea, nădăjduiesc să fie de folos atât monahilor, cât şi mirenilor.

– Părinte arhimandrit Hristofor Bucur, aş începe cu începutul, care, la orice călugăr, este cel mai interesant. Cum v-aţi gândit să intraţi în mânăstire, să alegeţi drumul acesta în viaţă?

– A fost un proces mai îndelungat. Am făcut o şcoală tehnică, am absolvit Politehnica şi am lucrat zece ani într-o fabrică de piese auto. Dar imediat după revoluţie s-au produs aşa, nişte descătuşări şi, tânăr fiind, doream să cunosc cât mai multe, tot felul de provocări spirituale care veneau după o perioadă de îngheţ. Şi participam la conferinţele care aveau loc pe diverse teme. Şi la aceste conferinţe participau şi preoţi şi călugări.

– Dumneavoastră aţi fost tot timpul credincios?

– Nu. Am descoperit credinţa mai târziu.

– Şi ce v-a apropiat de biserică?

– Întâlnirea cu nişte oameni deosebiţi pe care i-am simţit că sunt altfel. Dacă la început vizitam mânăstirile ca pe nişte obiective turistice, de interes istoric sau cultural, în timp, auzind pe oamenii de acolo cum vorbesc şi văzându-i cum se comportă, am înţeles că în mânăstire e altceva, mult mai mult. Şi, treptat, m-am ataşat de mânăstirea Frăsinei, din judeţul Vâlcea, şi aşa am ajuns să îmi doresc să continui viaţa într-o mânăstire. Am făcut şi Facultatea de Teologie şi, după ce am terminat-o, am renunţat la viaţa de oraş, cu slujbă de inginer, şi am plecat la mânăstire.

– Ce anume oferă mânăstirea şi nu poate oferi niciodată viaţa unui creştin în lume?

– E mai multă rugăciune, mai multă linişte, iar condiţiile exterioare influenţează totuşi viaţa spirituală a omului. Dacă te rogi mai mult – chiar de nevoie, în mânăstire, unde este un program strict de slujbe –, atunci şi şansele de a-ţi adânci trăirea duhovnicească cresc.

– Nu este posibil să te blochezi şi în formalism?

– Ba da, există acest risc, dar noi am ales viaţa monahală nu cu gândul de a ne rata viitorul, ci de a-L cunoaşte pe Dumnezeu tot mai mult.

– Şi care-i calea prin care poţi să nu fii doar tipicar şi atât?

– Să combini prezenţa la slujbe cu rugăciunea personală, cu postul şi cu studiul cărţilor de teologie; cu întrebarea altor călugări cu experienţă, atunci când se ivesc probleme, ca să vezi ce anume este de făcut. Şi Dumnezeu, Care vrea ca toţi să ne găsim locul, va găsi şi mijloacele pentru a o face. Noi să fim sinceri în căutarea noastră.

– De multe ori se întâmplă să te rogi şi vrei să participi, adică ai vrea să se mişte ceva la inimă, şi totuşi spui cuvintele respective ca pe o poezie.

– Da, e ceva inevitabil. Dar trebuie să perseverăm şi, din când în când, Dumnezeu ne va picura ceva har ca să simţim şi cu inima că El este prezent şi să ne ajute să sporim, să ne întărim în puţina noastră credinţă.

– Uscăciunea aceasta are legătură şi cu patimile din noi?

– Da, trebuie, bineînţeles, să luptăm şi contra lor. Aici de mare folos ne este postul, cât mai sever, cât mai strict, căci spun Sfinţii Părinţi că din pântece vine, de multe ori, răul; o spovedanie regulată la duhovnici iscusiţi este de neînlocuit. Am avut fericirea să cunosc, la mânăstirea Frăsinei, astfel de ieromonahi: părintele Lavrentie, părintele Paisie, părintele Ghelasie, cărora le sunt recunoscător pentru faptul că m-au ghidat până la punctul în care să ştiu că locul meu este în mânăstire şi chiar după ce ei au dispărut să merg mai departe pe calea aceasta.

– Puteţi să-mi spuneţi câteva cuvinte despre fiecare în parte?

– Da. Părintele Lavrentie era un om care se jertfea pentru oameni. Era tot timpul în slujbe. Veneau la el sute de oameni ca să le facă maslu şi dezlegări. Îl chemau nu numai la biserica de jos, unde se opreau femeile, dar şi în alte oraşe, şi el răspundea întotdeauna la solicitările tuturor. Şi era un om la care se vedea bucuria pe faţă.

– Ăsta e mare lucru!

– Da. Semăna, din punctul acesta de vedere, cu părintele Teofil de la mânăstirea Brâncoveanu. Era foarte bolnav, se mişca greu, dar conta mai mult pentru el să răspundă la solicitările oamenilor.

– Un apostol.

– Exact! Nu atât cu cuvântul, ci cu rugăciunea. Şi i-a ajutat pe mulţi.

– Aţi cunoscut întâmplări deosebite, întâmplări minunate mijlocite de rugăciunea dânsului?

– Nu pot să dau exemple de acest fel, dar mă gândesc că chiar fabrica la care am lucrat, una dintre cele mai mari din Sibiu – se numea Întreprinderea de Piese Auto – a supravieţuit acestei tranziţii nefericite şi prin rugăciunile părintelui Lavrentie. Căci actualul director era credincios, venea la Frăsinei, îl chema şi pe părintele acasă. Şi, în condiţiile în care nu numai în Sibiu, dar în toată ţara, s-a distrus aproape toată industria, iată că această fabrică a supravieţuit şi are şi acum peste 1500 de angajaţi, ceea ce în zilele noastre este cu totul şi cu totul remarcabil, mai ales că nu a fost preluată de un concern străin; a rămas tot a celor care au fost atunci.

– Şi părintele Paisie? L-aţi numit.

– Părintele Paisie avea o strategie specială, în sensul că aproape la toţi credincioşii care veneau la dânsul pentru a se spovedi prima dată le dădea un canon foarte greu: zece ani interdicţie de a se împărtăşi, vrând să-i conştientizeze de greutatea păcatelor lor. Dar asta era doar pentru început. Şi dacă omul încerca să facă din ce-i spunea părintele, atunci canonul acesta se tot micşora în timp, şi, după câteva luni, părintele considera că ai făcut câte ceva şi atunci te puteai şi împărtăşi. Dar trebuia să depui acest efort, să treci peste şocul iniţial, şi nu aveai de regretat dacă o făceai...

– Un om al acriviei.

– Da, pentru început. Dar după aceea se dovedea un om înţelept, care acţiona în funcţie de pocăinţa şi efortul penitentului...

– Ce lucrare aveau oamenii aceştia? Ce lucrare monahicească? Desigur, în general, ea e ascunsă, dar probabil că trăind împreună cu ei, aţi putut să le furaţi ceva din secretul trezviei şi bucuriei duhovniceşti.

– N-am trăit împreună cu ei, că eu nu m-am dus la mânăstirea Frăsinei, eu doar mă spovedeam acolo încă de pe când eram în lume, şi după aceea, când am ajuns la mânăstire. Prima mea mânăstire a fost Piatra Scrisă, din Episcopia Caransebeşului. Vedeam însă că erau oameni împliniţi şi nevoinţele lor tainice eu nu le cunosc, dar se vedea pe ei că sunt pe cale. Şi cel mai drag părinte, la care am rămas până ce s-a sfârşit din viaţă, părintele Ghelasie Gheorghe, a fost omul care m-a marcat cel mai tare, fiindcă avea şi o mare cunoaştere. Eu doream şi să mi se răspundă la zecile sau sutele sau miile de întrebări care mă frământau şi dânsul întotdeauna găsea un răspuns.

– Era şi un teolog, un teologhisitor.

– Exact! Nu s-a ferit să şi scrie, fiindcă era un mistic. Şi din trăirile lui au ieşit mai multe cărţi, şi acestea, cercetate cu atenţie, pot fi de real folos pentru teologie.

– Totuşi, greu de înţeles, greu accesibile cărţile părintelui Ghelasie.

– Aşa e. Cred că tot un mistic este chemat să le decripteze pe cât este cu putinţă. Dar dânsul îţi insufla acea siguranţă că nu este un rătăcit, că scrierile dânsului nu sunt nişte elucubraţii, nişte fantezii ale unei minţi sărite, fiindcă vedeai iarăşi pe el acea bucurie a trăirii cu Hristos. Dânsul era şi un mare postitor, cu un regim foarte sever, pe care punea mare accent, şi lucrul acesta e mai uşor de aplicat de către oameni. Chiar dacă teoria din cărţile lui este, într-adevăr, foarte greu de înţeles, regimul lui alimentar merită să fie urmat de cât mai mulţi oameni, că duce sigur la detoxifierea organismului şi la însănătoşirea lui.

– Părinte, cum era ca duhovnic? Oamenii, într-adevăr, au luat contact cu scrierile părintelui, mai greu le-au înţeles, probabil, însă nu foarte mulţi au trăit o spovedanie la părintele Ghelasie. Cum era ca părinte duhovnicesc?

– Dorea ca noi să participăm la cât mai multe slujbe, în funcţie şi de situaţia noastră din lume sau din mânăstire. Nici nu ne spovedea dacă atunci când veneam era slujbă în biserică. Întâi trebuia să mergem la biserică şi, după ce se termina slujba, atunci se ocupa de noi, de fiecare în parte. Răspundea, cum am spus, la orice fel de nelămuriri şi ne insufla o putere de a merge mai departe, de a ne adânci într-o viaţă de rugăciune.

– A avut mulţi ucenici intelectuali.

– Da, a avut. Au rămas, chiar dacă s-au împlinit opt ani de la moartea lui, şi acesta este un mare lucru. În fiecare an s-a organizat un simpozion dedicat memoriei părintelui şi fiecare, indiferent de formarea lui intelectuală, a găsit ceva folositor pentru el, chiar în domeniul lui de activitate. Ştiu oameni care au fost medici sau ingineri sau filologi sau profesori de diverse specialităţi, care au găsit în scrierile părintelui, dar mai ales în dialogurile cu el, lucrui minunate pentru ei. Fiindcă acesta este un paradox: pe cât era de greu de înţeles în cărţi, pe atât era de accesibil în convorbirea directă. Atunci înţelegeai şi nu mai era nevoie să te forţezi să înţelegi ceea ce voia să spună.

– În cărţi cripta parte din ceea ce transmitea.

– Da. A încercat să creeze, într-un fel, un nou limbaj, prin care să dea importanţă cuvintelor, deci cuvintele să nu mai fie doar un mijloc de exprimare a unor idei, ci fiecare cuvânt să aibă forţa, deci să nu fie o cărămidă care construieşte un sens, ci fiecare cuvânt să aibă o valoare a lui. Acuma, viitorul va arăta cât de bine a reuşit să transmită şi altora aceasta. Sunt oameni care încearcă să expliciteze aceste scrieri, cum este Florin Caragiu, sau părintele Neofit Linte, şi, împreună cu alţii, noi nădăjduim că se va limpezi, în final, ceea ce este acuma încă tulbure şi neînţeles.

– Părintele Ghelasie şi, de fapt, Frăsineiul, ca un pui duhovnicesc al Sfântului Calinic, sunt foarte apropiaţi de practica isihastă. Isihasmul înseamnă liniştea inimii, dar până să ajungi acolo trebuie să lupţi cu gândurile. Cum lupţi, părinte, cu mintea? Cum ţi-o disciplinezi?

– Nu cred că e bine să spui că ne luptăm cu gândurile. Mai degrabă le lăsăm să treacă. Sunt inevitabile, în perioada noastră. Suntem asaltaţi de informaţii. Creierul nostru este suprasolicitat de tot felul de lucruri care vin, şi astfel, mai mult decât în alte epoci, ajungem nişte receptori, nişte enciclopedii şi este, într-adevăr, mai greu să elimini toate aceste influenţe şi să te concentrezi doar asupra rugăciunii. Şi atunci, părintele Ghelasie a încercat să pună în valoare o anumită tradiţie autohtonă a isihasmului, în care nu se mai pune atâta accent pe liniştirea minţii, ci pe un anume tip de închinare în faţa lui Dumnezeu. Şi această închinare înseamnă să-L vezi pe Dumnezeu pretutindeni şi, însoţind starea ta cu anumite gesturi iconice, adică aplecarea capului, împreunarea mâinilor, să participe şi trupul la rugăciunea adusă lui Dumnezeu. Deci să nu ne rugăm doar cu mintea, cu cu persoana noastră integrală. Şi trupul poate să ne fie de ajutor în sensul acesta sau poate să ne fie un obstacol. Aici se leagă importanţa pe care o dădea părintele felului în care mâncăm, ce anume mâncăm, căci dacă nu mâncăm ceea ce trebuie, şi corpul nostru devine un duşman al minţii şi al sufletului, în loc să fie un aliat al lor.

– Şi treptat, dacă lăsăm gândurile şi ne vedem de rugăciune şi de închinare, se spală mintea?

– Da. E un proces greu, care durează ani de zile, dar Dumnezeu ne va da semne că suntem pe calea cea bună.

– Adică, ce semne?

– Asta o pot spune isihaştii... o stare de bine, care vine atunci când tu te rogi şi... mai multe nu ştiu ce să zic.

– Părinte, în tot acest itinerar spiritual pe care l-aţi parcurs, aţi ajuns de la o mânăstire care este foarte izolată, singura din România care nu primeşte femei, într-o mânăstire din mijlocul unei staţiuni turistice. Cum e să faci saltul de la iniţierea sau apropierea de monahism printr-o mânăstire a eremiţilor, într-una care e, de fapt, a mirenilor şi a misiunii?

– Cum am spus, prima mea mânăstire a fost Piatra Scrisă din judeţul Caraş Severin.

– Dar dragostea şi chemarea aţi primit-o la Frăsinei.

– Da, aşa e. Dar la Piatra Scrisă era o situaţie mai grea decât la Poiana Braşov, fiindcă mânăstirea e foarte aproape de un drum european şi de o cale ferată...

– E o mânăstire pe şosea, de fapt...

– Da, pe şosea, la doi metri de şosea e biserica şi corpul de chilii. Este şi un pod metalic, care zdrăngăne îngrozitor, şi a fost greu! Era mai greu acolo decât la oraş, din punctul de vedere al zgomotului. Aveam, aşa cum se întâmplă în multe cazuri, şi nişte crâşme prin apropiere, ca să mai provoace şi acelea ispite pentru muncitorii pe care-i aveam la lucru. Şi am stat acolo zece ani.

– Dar cum, părinte? De ce aţi intrat într-o astfel de mânăstire? Un om, un suflet care caută liniştea, care caută bucuria rugăciunii...

– Am făcut ascultare de P. S. Laurenţiu, pe atunci Episcop al Caransebeşului, fiindcă şi mânăstirea aceasta a fost aleasă de Dumnezeu. Era acolo o icoană a Sfintei Treimi, pictată pe stâncă, pe care oamenii locului o socoteau sfântă. Şi în jurul acestei icoane, care are o vechime apreciabilă – în jur de trei secole –, s-a zidit biserica, şi oamenii vin cu credinţă şi se roagă acolo, şi de aceea s-a construit. A fost întâi doar o capelă şi după aceea s-a făcut şi corpul de chilii, ca să fie permanent o mică obşte monahală.

– Deci în ambele situaţii aveaţi încercări. Aveaţi şi aveţi, că şi aici, în Poiana Braşov, câteodată e mult vacarm, mai ales în sezon.

– Da...

– Cum îl biruiţi?

– Bine aţi zis că numai câteodată...

– Acum, de pildă, când facem acest interviu, e linişte. Chiar pare că suntem în vârf de munte.

– Da, aici depindem de sezonul turistic. Suntem avantajaţi faţă de cei care stau în mânăstiri chiar în mijlocul oraşelor – şi în Bucureşti există astfel de locuri. Noi suntem nişte privilegiaţi. Şi când e lume multă, ne acomodăm situaţiei. Când e lume puţină, suntem bucuroşi şi încercăm să profităm de aceste momente.

– Şi duhovniceşte cum te poţi izola? Adică ce metode ai să stai netulburat în faţa vacarmului? Mă gândesc că şi mulţi mireni au problema asta, nu numai călugării.

– Foarte important este să participi la slujbele bisericii, la cât de multe poţi, în condiţiile în care trăieşti, şi să ţii o legătură strânsă cu duhovnicul. Sunt de-a dreptul fericit când văd atâţia oameni, orăşeani, sau de la sate, că vin să se spovedească cu toată sinceritatea şi nu ascund nimic, şi-i vezi că au o stare de pocăinţă, şi vor să se îndrepteze – nu ştiu cum, dar ei apelează la sprijinul Bisericii şi o fac cu nădejdea că vor reuşi în viitor ceea ce nu pot să facă pe moment. Şi vor reuşi. Să se ţină de treabă, de ceea ce învaţă pe toţi oamenii Biserica.

– Părinte, spre final, pentru că aţi avut şi aveţi contact cu oameni foarte îmbunătăţiţi – aşa, care sunt la limita, la graniţa îndumnezeirii, mai au puţin şi intră în lumină definitiv –, dar, în acelaşi timp, sunteţi foarte conectat şi la lume, că aşa v-a purtat viaţa: credeţi că mai e nădejde pentru civilizaţia aceasta europeană şi pentru România să se îndrepte, să-şi găsească o identitate, să intre într-un făgaş creştin?

– Nădejdea noastră este în Dumnezeu, nu în oamenii care ne dezamăgesc, indiferent de poziţia lor socială, dar nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu nu trebuie să ne părăsească. Să fim convinşi că, indiferent de planurile – mai mult sau mai puţin oculte – ale duşmanilor credinţei, Dumnezeu va hotărî când va fi sfârşitul. Îl aşteptau şi apostolii. De multe ori, în istoria Bisericii, au fost perioade de criză, în care oamenii credeau că se vor prăbuşi puterile cerului, dar nu s-a întâmplat aşa, fiindcă s-au găsit întotdeauna măcar câţiva drepţi care să salveze toată cetatea – în cazul nostru, toată lumea.

– Vă mulţumesc!

(text publicat în revista „Lumea Monahilor”, nr. 47/2011, pp. 35-46)

„Vine el Paştele şi o să fie şi mai frumos!“: Părintele Arsenie Praja, pustnicul din Apuseni (articol de Dumitru Manolache)

fotografie din chilia Părintelui Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei














Puţini sunt pustnicii din Carpaţi despre vieţile cărora mai există cineva care să poată depune mărturie. Unul dintre ei este părintele Arsenie Praja, cunoscut mai degrabă sub numele de "pustnicul din Apuseni". Părintele Nicodim Dimulescu, de la Mănăstirea Crasna, judeţul Prahova, care i-a fost ucenic, ne-a povestit câteva amintiri şi ne-a oferit câteva fotografii. Uneori retras departe de lume, alteori coborât printre oameni, părintele Arsenie Praja este dovada vie că măsura sfinţeniei poate fi atinsă chiar şi-n rătăcitele noastre timpuri.

Apusenii au rămas, cu certitudine şi-n zilele noastre, o tainică vatră de pustnicie. Din necunoscute trecuturi, aici au existat şi încă există, chiar dacă despre ei, noi, trecătorii zgomotoşi prin vremuri, nu ştim nimic sau nu vrem să mai aflăm, părinţi care, retraşi prin văgăunile munţilor, răspund într-un mod desăvârşit chemării lui Dumnezeu la sfinţenie. Ei duc mai departe peste veacuri o tradiţie unică, inconfundabilă, o trăire în vederea lui Dumnezeu. De la aceşti pustnici răzbat până în vieţile noastre, conectate la modernitatea care-L înghesuie sau Îl vrea alungat pe Creator din propria-I Creaţie, frânturi de viaţă, modele de moralitate şi, cine ştie, dacă nu cumva datorăm rugăciunilor lor răbdarea lui Dumnezeu.

Fie şi numai conştientizarea existenţei acestor din ce în ce mai puţini părinţi, astăzi, ar fi de-ajuns pentru a ne bucura, simplu, de Înviere. De straiele de lumină în care ne-a îmbrăcat Învierea lui Hristos, pe care ei o văd şi o trăiesc atât de direct, de intim şi profund.

Spre marele nostru câştig, totuşi, de la părintele Arsenie Praja, pustnicul din Apuseni, ne-au rămas câteva fotografii aproape şterse, o carte, amintiri şi foarte puţini martori care l-au cunoscut. În rândurile care urmează, cu ajutorul lor, îi vom creiona, pe măsura modestelor noastre puteri, chipul şi dimensiunea trăirii şi lucrării lui. Căci avva Arsenie purta cu el "moştenirea dumnezeiescului dar al isihiei, ca Binecuvântare transmisă de la avva Neofit Pustnicul", cel despre care avem cunoştinţă că, la rându-i, purta din pustnic în pustnic, în veşnicie, tradiţia creştinării ultimului preot dac de către Sfântul Andrei, după cum aveam să aflăm cu ceva ani în urmă din scrierile părintelui Ghelasie de la Frăsinei, ucenic şi el al pustnicului Arsenie Praja.

Rugăciunea, somnul şi pâinea pustnicească

Ziua de 1 decembrie 1948 a fost clipa în care Dumnezeu a făcut ca părintele Nicodim Dimulescu, de la Mănăstirea Crasna, judeţul Prahova, novice pe atunci în cele ale vieţii monahale, să-l întâlnească pe "fratele Aurel Praja" la Mănăstirea Râmeţ din Munţii Apuseni. Din momentul acela, viaţa i s-a schimbat şi tot ceea ce a urmat l-a avut ca făclie pe acest minunat părinte.

"Îl priveam pentru prima oară cu admiraţia şi dragostea sinceră de copil, dar, datorită căldurii sufleteşti cu care mă primise, mă uitam la dânsul nu ca la un om pe care abia l-am cunoscut, ci ca la cineva foarte apropiat", mărturiseşte acesta în cartea pe care i-a dedicat-o, intitulată "Părintele Arsenie Praja pustnicul".

Şi iată cum arăta viaţa ascetică a acestui pustnic, ce-şi canonea trupul şi-şi curăţa simţurile, pregătindu-şi înlăuntrul pentru ca Domnul să-şi facă acolo sălaş: purta un palton rupt la poale, fără nasturi, încins cu o sfoară de cânepă, ce avea mai multe noduri, iar la gât ceva ce fusese cândva un fular. Avea pantaloni gri, din lână, zdrenţuiţi la glezne, iar pe deasupra, un fel de şorţ, dintr-o bucată de preş, legat în jurul mijlocului cu o sfoară. Umbla mereu cu capul descoperit şi-ntotdeauna, indiferent de vreme, desculţ. Sărăcăcioasa-i îmbrăcăminte purta peste tot urmele ascultărilor sale: var, mortar, vopsele.

Mânca totdeauna numai zarzavaturi şi fructe, iar în posturi, fără ulei. În lungile lui retrageri din lume prin Cheile Râmeţului se hrănea, mai mult ca sigur, după "bucătăria în pustie", pe care o cunoştea transmisă pe cale orală printre asceţii din Apuseni, de pustnicul Neofit Carpatinul, care a trăit pe la anul 1.000 şi care o ştia şi el din moşi-strămoşi: verdeţuri şi fructe de pădure, pâine din cereale zdrobite, făcute ca o cocă ce se usca la aer şi soare, zisă pâine pustnicească. Spunea părintele Ghelasie că, în mod tradiţional, pâinea pustnicească devenise o "lege a pustnicilor". Cine nu mânca această pâine nu putea sta în pustnicie, ori slăbea înainte de vreme şi se îmbolnăvea, ori "strica" viaţa sfântă a pustniciei.

Când se afla în mănăstire, "fratele Aurel", cum îi spunea la început părintele Nicodim Dimulescu, dormea îmbrăcat, având drept pat un scaun obişnuit, cu rezemătoare, iar când dispărea prin bordeiele din munţi, se odihnea direct pe pământ sau pe piatră. În biserică, stătea şi se ruga "lângă uşă, în picioare, cu capul puţin aplecat în faţă şi cu amândouă mâinile împreunate la piept".

Traista cu cărţi, agheasmă, cruce şi fir de busuioc

Părintele Arsenie nu vorbea prea mult. S-a aflat totuşi despre dânsul că se născuse în 1911, în satul Cheia Râmeţului, într-o familie cu stare mijlocie, având trei fraţi şi o soră. La 18 sau 19 ani, a plecat din sat, a vizitat mai multe mănăstiri şi duhovnici, întâlniţi "atunci când aveam mare nevoie de sfatul lor", după cum mărturisea uneori. În 1940, s-a întâlnit cu părintele Evloghie Oţa, sosit de la Sfântul Munte Athos, alături de care s-a stabilit la Mănăstirea Râmeţ, aflată în paragină, pustiită de catolici cu vreo 200 de ani în urmă.

În cartea sa, părintele Nicodim Dimulescu vorbeşte despre avva Arsenie ca despre un "doctor fără de arginţi", "un văzător cu duhul", care nu judeca pe nimeni, se ferea de lauda oamenilor, de la care nu primea niciodată nimic, care se ruga plângând, care respecta rânduielile, bun şi generos, în preajma căruia ţi se năştea în suflet "o fericire nemaiîntâlnită". Un părinte care, deşi nu făcuse şcoală, citea din Psaltire, Ceaslov şi Molitfelnic, de care nu se despărţea niciodată, cunoştea slujbele pe de rost şi avea o mare evlavie la Sfântul Ghelasie de la Râmeţ, despre care povestea lucruri necunoscute, "păstrate de către popor, din tată-n fiu", dar şi despre "alte descoperiri". Iubea natura, apa anumitor izvoare, pe care le considera sfinte, şi se ocupa de bolnavii psihic care ajungeau în mănăstire, de epileptici şi îndrăciţi. Era calm şi blând, dar şi dur, mai ales cu cei care mistificau "adevărul de credinţă", vorbea cu zel, mai ales despre trei păcate: avortul, fumatul şi beţia, având un respect aparte pentru sfinţi, cruce, biserică, icoană, anafură, moaşte, apostoli etc.

După câţiva ani petrecuţi în mănăstire, a primit binecuvântarea stareţului să se retragă "la linişte" în peşterile şi colibele din stâncile din preajma mănăstirii. Mai mult ca sigur practica rugăciunea minţii, dar nu-i plăcea să recunoască. Vorbea însă cu ardoare despre ea, spunând că "şi dracii ar deveni iarăşi îngeri dacă ar rosti această rugăciune".

În traista în care îşi purta cele trei cărţi mai avea o cruce de lemn, un fir de busuioc, o sticluţă cu agheasmă şi un fir de cimbru. Nu rupea niciodată vreo floare, pentru că ele ne vorbesc "despre bunătatea nemărginită şi despre măreţia lui Dumnezeu". Se ruga foarte mult, plângând, mai ales noaptea, când se afla în chilie, în genunchi în faţa icoanelor, în şoaptă, la lumina candelei.

Părintele acorda o importanţă deosebită rugăciunii spontane, pe care o recomanda spunând: "O mulţime de oameni au ajuns sfinţi fără să fi pus mâna pe vreo carte, din cauză că nu aveau cărţi, iar alţii pentru că nu ştiau carte, dar neîncetat vorbeau cu Dumnezeu prin rugăciuni alcătuite de ei pe loc".

"În 1945 sau 1946, părintele a săpat o peşteră în pământ, undeva pe deal, între tufele de brădişor, în partea de nord, nu departe de mănăstire, şi aici mergea deseori noaptea pentru a se linişti şi a se ruga. Această peşteră s-a păstrat mulţi ani sub denumirea de Peştera Pustnicului", îşi aminteşte părintele Nicodim în cartea sa. Acolo se mai duceau şi alţi călugări, mai puţin pregătiţi pentru ispite, dar nu rezistau noaptea şi se întorceau speriaţi în mănăstire, deoarece "dracii au căutat să vă sperie, să vă înfricoşeze, ca să nu vă mai rugaţi", cum le spunea avva Arsenie, căci "pustnicia înseamnă luptă corp la corp cu diavolul".

La Mănăstirea Poşaga, Securitatea şi Sfântul Ghelasie

Pe la începutul anilor '50, împreună cu părintele Ghedeon, a ridicat Mănăstirea Poşaga care, în scurt timp, a atras lume din toată zona Munţilor Apuseni. Din 1953, Securitatea a început să supravegheze activitatea misionară a părintelui Arsenie Praja, iar în iunie 1954 a fost arestat la Turda, fiind anchetat cu duritate. A fost mutat apoi la Cluj şi, după un timp, în urma rugăciunilor la Sfântul Ghelasie, a fost eliberat în mod miraculos, împreună cu ceilalţi arestaţi din lotul Poşaga.

Din această dură perioadă a vieţii lui rămâne memorabil episodul petrecut în celulă cu nişte iehovişti, pe care părintele a reuşit să-i facă mai toleranţi faţă de ortodocşi, dându-i unuia dintre ei porţia sa zilnică de ceai, pentru a se putea vindeca de o boală gravă de rinichi.

La începutul Postului Sfintelor Paşti din 1955, întors la Mănăstirea Râmeţ, a fost călugărit, devenind părintele Arsenie, apoi hirotonit diacon, apoi preot, primind imediat duhovnicia.

O tulburare născută în obştea Râmeţului a făcut ca să fie alungaţi călugării din ea, unii ajungând în puşcării, alţii prin alte mănăstiri, iar părintele să se retragă în casa părintească. Maicile care fuseseră aduse în locul lor au fost şi ele izgonite mai târziu, în urma decretului 410 din 1959.

În sat, iarăşi pribeagul pustnic din Apuseni a început să umble îmbrăcat modest, cu cizme de cauciuc în picioarele-i goale, cu un palton vechi pe timp de iarnă, iar vara, cu un pardesiu decolorat, purtând pe cap o pălărie ponosită, indiferent de anotimp. Din această perioadă datează o fotografie pe care o reproducem şi noi.

Niciodată însă nu a rupt legătura cu Mănăstirea Râmeţ, care devenise cabană cu restaurant, iar chiliile, camere de cazare pentru turişti. Venea adesea şi se ruga în vechea biserică, lua apă de la izvorul de sub Sfânta Masă şi pleca pe drumurile lui, printre stâncile Râmeţului. Se întâlnea cu părintele Dometie Manolache, care slujea în biserica parohială de mai jos de mănăstire, cu care discuta despre vremurile trecute.

Cea mai mare parte a timpului şi-o petrecea într-o colibă de lângă casa părintească, făcută de el aproape de pădure. Aici veneau credincioşii să-i asculte sfatul. Şi tot aici venea şi părintele Nicodim să-l întâlnească, sosirile lui fiind cunoscute în mod tainic, din vreme, de către avva Arsenie.

S-a retras la Crasna pentru pustnicia veşniciei

În 1967, părintele Nicodim Dimulescu s-a stabilit la Mănăstirea Crasna, din judeţul Prahova, împreună cu părintele Ghedeon Bunescu, unde avea să se aşeze, definitiv, în ultima parte a vieţii sale şi părintele Arsenie Praja, în 1973, în luna ianuarie, după ce s-a întors din Moldova, de la părintele Pahonie.

Bolnav şi slăbit, refuzând zile la rând medicul ("Nu avem noi aici pe Doctorul cel Mare?", le răspundea el părinţilor care îl implorau să accepte consultul unui specialist), părintele Arsenie şi-a trăit ultimele zile aici pe pământ spovedindu-se şi împărtăşindu-se de două-trei ori pe săptămână.

Dăruit de Dumnezeu cu harul vedeniei, pustnicul şi-a aflat din timp momentul plecării la ceruri, spunându-le zâmbitor părinţilor care îl îngrijeau că îi vor face pomană cu "fripturi şi cozonac", căci "vine el Paştele şi o să fie şi mai frumos".

Şi, într-adevăr, în Vinerea Mare, din 1973, după-amiază, înduplecat de fraţi, se lăsă consultat de medicul Ioan Maciu, de la Slănic Prahova şi acceptă să fie internat în spital. În Sâmbăta Sfintelor Paşti, a plecat într-un car cu fân, tras de doi boi, întins pe un covor şi învelit cu o plapumă, spre centrul satului Schiuleşti, de unde l-a preluat o salvare spre spitalul din Slănic. Părea liniştit şi împăcat cu tot, chiar vesel, de toată lumea credea că se va ridica şi întoarce la chilia sa.

Minunata Înviere, acolo unde moartea se crede stăpână

E noaptea Paştelui. Clopotele bisericilor din Slănic anunţă Învierea. Sora Sofia, care îl însoţeşte pe pustnicul din Apuseni la spital, se apleacă spre pustnic şi-i spune tare, în ureche: "Părinte, auziţi clopotele de Înviere? Hristos a Înviat!" "Părintele, cu ochii închişi şi cu glas stins, îi zice: "Da. Adevărat a Înviat Domnul!" Acesta a fost ultimul cuvânt al părintelui, peste câteva minute dându-şi obştescul sfârşit, ţinând în mână lumânarea aprinsă, întocmai ca în noaptea de Înviere."

"Acesta a fost deci Paştele cel mult aşteptat şi mult proorocit de părintele, despre care tot spunea, fără ca noi să ne dăm seama de ce, "Vine el Paştele". Şi a venit!..", povesteşte ucenicul său, Nicodim Dimulescu, în cartea sa, simţindu-se în vorbele cuvioşiei sale cristalul de sare al lacrimilor ţintuit în colţul ochilor.

Pustnicul din Apuseni a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Crasna, după rânduiala călugărească, îmbrăcat în haine de călugăr. Neavând cămaşa de călugărie, căci nu şi-o luase când a venit la Crasna, a fost îmbrăcat în cămaşa ucenicului său Nicodim, care, în clipele acelea, i-a spus: "Părinte Arsenie, îţi dau cămaşa mea de călugărie, dar te rog să mijloceşti la Dumnezeu ca să-mi ajute să merg la Sfintele Locuri, ca să primesc şi eu botezul Iordanului scăldându-mă în el, iar cu cămaşa aceea să mă înmormânteze şi pe mine".

Părintele Arsenie i-a împlinit această rugăciune fiului său duhovnicesc.

Astăzi, pustnicul din Apuseni doarme somnul de veci alături de părintele Ghedeon Bunescu, fratele său de nevoinţă. Somnul lui este străjuit de o sfântă cruce din piatră pe care scrie: "Ieromonah Arsenie Praja, decedat la 30 aprilie 1973. Etate 63 de ani", iar mai jos, următoarele cuvinte: "Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în cel ce M-a trimis, are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă" (Ioan, 5, 24).

Într-adevăr, pustnicul Arsenie Praja s-a mutat din moarte la viaţă, şi aşa cum i-a lăsat testament unui alt ucenic al său, părintele Gheorghe Ghelasie de la Frăsinei, aflăm şi noi ceea ce el, cu siguranţă, vedea: "Va coborî din munte şi din peşteri lucrarea cea de taină a isihiei, până în inima oraşelor, şi mulţi tineri, aparent neştiutori, se vor trezi cu tărie la o viaţă de duh asemănătoare celui din vechime. Minunată va fi această Înviere tocmai acolo unde moartea se crede stăpână! Duhul Cel Prea Sfânt îţi va arăta Puterea mai presus de toate... Îţi las binecuvântarea isihiei, pe care s-o ţii aprinsă în propria candelă, ca o scânteie din care să se aprindă multe altele. Nu te întreba să desluşeşti cum va fi această minune. Lucrarea cea de taină a isihiei va fi taina viitorului lumii noastre. Istoria ce vine va fi cea mai teribilă confruntare dintre Lumină şi întuneric, dintre Duhul Vieţii şi al morţii. Dar puterea Luminii va fi atât de mare, încât va depăşi toate legile fireşti. Fă-te părtaş la această mare aprindere duhovnicească a Lucrării de taină..."

Şi pustnicul Arsenie din Apuseni s-a făcut părtaş, părtăşindu-ne şi nouă din puterea Luminii, făcându-ne să spunem, cu mare speranţă şi seninătate, asemenea lui: "Vine el Paştele şi o să fie şi mai frumos!"...

Dumitru Manolache


Sursa: Cotidianul Lumina, Marti, 24 Mai 2011.

Apariţie editorială: "Sinaxarul sfinţilor de pretutindeni" (II), alcătuit de părintele Valerian şi maica Iustina (Platytera & Cartea Ortodoxă, 2011)

Vezi situl librăriei Sophia.

O prezentare la primul volum se poate accesa aici.

Taina Hranei şi Reţetele Medicinii Isihaste - Lansări de carte la librăria Sophia

Editura Platytera şi Librăria Sophia


vă invită la lansarea volumelor:

Taina Hranei (Platytera, 2011) şi Reţetele Medicinii Isihaste (Platytera, 2011), de ieromonah Ghelasie Gheorghe.

Invitaţi: arhim. Hristofor Bucur, pr. Emanuel Ganciu, pr. Ilie Cornel, dr. Bogdan Tofan, Gheorghe Ciocârlan, Liviu Bogdan Vlad, Lidia Trăuşan, Cătălin Rusu, Alexandru Valentin Crăciun, Florin Caragiu.

Joi 19 Mai 2011, ora 17.00.

Librăria Sophia, Str. Bibescu Vodă nr. 19, Bucureşti, lângă Facultatea de Teologie.

Vă aşteptăm!

Izvorul tămăduitor de la Sfânta Mânăstire Poşaga (fotografie realizată de Eugen Ţîrlea)

În dreapta imaginii, precum şi în bazin, se pot întrezări profiluri/contururi ce trimit cu gândul la icoana Maicii Domnului cu Pruncul. La mânăstirea Poşaga a vieţuit o vreme părintele Arsenie Praja Pustnicul, al cărui ucenic a fost părintele Ghelasie Gheorghe.

Silviu Marin: „Buna Vestire şi actualizarea ei în Proscomidie"

Tradiţia imnografică şi liturgică dezvoltă în mod constant o analogie între Chipul Bisericii şi Chipul Maicii Domnului, după cum reiese şi din Axionul Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare: „De tine se bucură toată făptura ceea ce eşti Biserică sfinţită şi Rai cuvântător”. De aceea programul iconografic al Bisericii şi Erminia zugravilor o întruchipează pe Maica Domnului chiar pe uşile Împărăteşti ale Sfântului Altar, încât putem spune că Sfânta Liturghie începe cu actualizarea momentului liturgic al Bunei Vestiri.
În acest sens, Proscomidia actualizează permanent evenimentul Bunei Vestiri, după cum ne relatează şi Sfântul Gherman al Constantinopolului (v. „Explicarea Sfintei Liturghii”). Lucrarea Sfântului Arhanghel Gavriil este închipuită aici, printr-o gândire liturgică asociativ-iconică, de către diaconul slujitor, care, până în sec. al XIV-lea, avea dreptul de a săvârşi proscomidia. Iar, pe de altă parte, Maica Domnului este închipuită de Prescura pe care o aducem la altar, fiind binecuvântată de preotul slujitor prin Rugăciunea adresată lui Dumnezeu-Tatăl: „Dumnezeule, Dumnezeul nostru, Cel ce Pâinea cea cerească, hrana a toată lumea, pe Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos...”. Cu momentul Liturgic al Bunei Vestiri se deschide şi Cartea Noului Testament ce are în ea scrise filele Creaţiei şi se sfârşeşte cu naşterea în veşnicie a Bisericii, chipul Maicii Domnului, „Noul Ierusalim”, „cetatea cea sfântă împodobită ca o Mireasă pentru Mirele ei” (Apoc. 21, 2). De asemenea, făgăduinţa făcută Evei, că unul din fiii ei va zdrobi capul şarpelui (protoevanghelia), reprezintă prima profeţie vechitestamentară, precum vesteşte troparul praznicului: „Astăzi este începutul mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac...”. Imnograful Ioan Monahul, autorul Canonului Bunei Vestiri, referindu-se şi el la proorociile mesianice din Vechiul Testament, zice: „Făgăduit-a Dumnezeu strămoşului Avraam să se binecuvinteze întru seminţia lui toate neamurile, Curată; iar prin tine făgăduinţa ia astăzi sfârşit” (cântarea a 6-a). Pe de altă parte, prin heretisirea îngerului Gavriil cerul s-a pogorât pe pământ, iar prin glasul arhanghelului, când va suna trâmbiţa cea de apoi, Însuşi Domnul Se va pogorî din cele de sus” (I Tes. 4, 16), ca să înnoiască toată zidirea. Astfel, imnograful Bunei Vestiri foloseşte un limbaj biblic, menţionând „semnele” şi „chipurile” vechitestamentare, zicând: „În chip tainic se vorbeşte despre tine în Sfintele Scripturi, Maica Celui Preaînalt. Căci Iacob, văzând scara de demult, care de mai înainte te închipuia pe tine, a zis: Cale de mergere a lui Dumnezeu este aceasta...”. Însă tipul vechitestamentar al Evenimentului Bunei Vestiri este reliefat, în mod special, de căderea strămoaşei Eva prin amăgirea şarpelui-diavol. Pentru aceasta, Maica Domnului îl întreabă pe arhanghel cum va fi chipul zămislirii, zicând: „Strămoaşa mea, primind povaţa şarpelui, a fost îndepărtată de la desfătarea dumnezeiască. Pentru aceasta şi eu mă tem de închinarea ta cea neobişnuită, fiindu-mi frică de alunecare” (Cântarea a 3-a). Imnogarafii care au alcătuit slujba Bunei Vestiri menţionează foarte multe imagini sau icoane din Vechiul Testament cu privire la Maica Domnului. Astfel ea este preînchipuită de Rugul ce ardea şi nu se mistuia, de Chivotul Legii vechi, de ploaia cea de pe lână sau toiagul lui Aaron ce a odrăslit, precum cântă Biserica într-unul din imnele sale: „Daniel te-a numit munte înţelegător şi Isaia, Născătoare de Dumnezeu, Ghedeon te-a văzut ca pe o lână, iar David sfinţenie îţi zice, iar în alt loc, uşă. Şi Gavriil îţi strigă: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine!”. Şi în Acatistul Maicii Domnului care se citeşte la Buna Vestire, Fecioara Maria este văzută ca o „ţarină dulce” (Condacul al 2-lea) care „a odrăslit Spicul cel nearat şi de mântuire lumii”. Revenind acum la proscomidie, putem spune că prescurile pe care le aducem la Altarul Bisericii se unesc, însă, în chip tainic, în Prescura unică a Maicii Domnului din care se scoate Sfântul Agneţ, precum citim în Canonul Sfintei Împărtăşiri: „Cu adevărat, Maica lui Dumnezeu, în pântecele tău s-a copt Pâinea cea dumnezeiască a Vieţii, păzind nevătămat pântecele tău cel nevinovat. Pentru aceasta te lăudăm toţi ca pe hrănitoarea noastră întru toţi vecii” (Cântarea a 8-a).
În Proscomidie, „Fecioara Maria poartă Copilul tăcut în care erau ascunse toate graiurile. Era tăcut ca un Prunc mic şi în acelaşi timp dădea tuturor făpturilor toate Poruncile Sale”, explică Sfântul Efrem Sirul în unul din imnele sale (Lobgesang der Wuste, p. 10). De asemenea, Ioan Monahul pune în gura Îngerului heretisirea: „Ca pe o făclie mult luminată şi ca pe o cămară de Dumnezeu lucrată te văd pe tine. Primeşte acum, ca un chivot de aur, pe Dătătorul Legii, Preacurată, care a binevoit a izbăvi, prin tine, firea oamenilor cea stricată!” (Cântarea a 7-a). Sfântul Nicolae Cabasila e de părere că Proscomidia este „chip” (τύπος) şi „icoană” (εικόνα) a Trupului Bisericii, unde Hristos este prezent cu lucrarea Lui întreagă, precum afirmă Părintele Stăniloae. Aşadar, şi în Icoana Domnului nostru Iisus Hristos şi în Euharistia Sa El este Acelaşi, împărtăşindu-ne nouă toate ale Sale.
Prin această viziune asupra Proscomidiei, se evidenţiază conştiinţa liturgică a credincioşilor în pregătirea darurilor de Jertfă, subliniindu-se totodată lucrarea preoţească universală a trupului Bisericii (femei şi bărbaţi) în Liturghia Ortodoxă. Astfel, femeia-chipul Maicii Domnului şi credincioşii ce aduc darul la altar sunt tot aşa de activi ca şi preoţia însăşi. Aici se poate vorbi de o liturghisire specifică a Creaţiei, care nu îşi ia cinstea preoţiei de la sine ca Datan şi Abiron, ci dă naştere preoţiei, precum spune Părintele Ghelasie de la Frăsinei (Trăirea Mistică a Liturghiei, p. 175).



Silviu Marin este absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă "Patriarhul Justinian", Bucureşti, şi al unui master în Teologie Biblică la aceeaşi Facultate. Este protopsalt al bisericii "Sfinţii Voievozi" din Bucureşti şi imnograf. A alcătuit slujba sfântului Irodion de la Lainici, diortosită de Î.P.S. Acad. Dr. Irineu Popa şi aprobată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Luca Zoli despre întâlnirea cu părintele Ghelasie şi scrierile sale (într-un interviu apărut în revista "Presa Ortodoxă", nr. 7 şi 8, 2009)

Interviul, apărut în două părţi, în numerele 7 şi 8 (2009), ale revistei "Presa Ortodoxă", din care am extras un fragment introductiv, în care Luca Zoli aminteşte despre rolul avut de persoana şi scrierile părintelui Ghelasie în îmbrăţişarea creştinismului ortodox, poate fi accesat la linkurile:

„Mulţumesc Bisericii Ortodoxe pentru că a păstrat Harul și Adevărul”

şi

“Nu papa e piatra, ci Hristos”

În continuare reproducem un fragment din prima parte:


Presa Ortodoxă: Luca, te-am ruga pentru început să ne spui puţin despre întoarcerea ta la origini. Ce anume te-a determinat să faci acest pas şi de unde au început aceste căutări?

Luca: Aceste căutări au început de când mi-aduc aminte, de mic. Prima amintire a fost bucuria în sufletul meu că vin la viaţă, că Dumnezeu îmi dă viaţă. Şi nu este o amintire mai veche decât asta! Şi a fost o bucurie imensă.
Apoi mi-aduc aminte de bunica mea. Ea îmi tot povestea – şi eu îi ceream mereu să-mi povestească – de Sfinţii Părinţi italieni şi care au fost ortodocşi. Şi îmi spunea de Sfântul Benedict din Nursia, de Sfinţii Silvestru, Leon cel Mare şi Grigorie Dialogul, Papii Romei. Odată s-a întâmplat că am avut un vis. Am visat că un om ce era tot roşu intra în casă şi venea înspre mine. Şi m-am speriat, m-am ridicat din pat plângând şi imediat lângă mine n-au fost nici mama, nici tata, ci doar în câteva clipe a ajuns bunica mea. Întrebându-mă ce s-a întâmplat, i-am povestit tot visul în detalii. Atunci ea m-a dus în cea mai veche biserică din Benevento, ce a fost construită înainte de Marea Schismă. Acolo m-am simţit ocrotit. Pe atunci aveam vreo şapte ani. Şi ce m-a impresionat au fost stâlpii, erau 12 şi Iisus răstignit. Din faţa Lui ieşea pentru mine o forţă, o energie care-mi zicea că eu nu trebuie să am frică de nimeni, de nimic, că puterea Lui e mult mai mare decât orice mă poate speria. Şi mi s-a mai întâmplat de câteva ori că mă sculam speriat din somn. Mă speria frica de moarte. Şi eu căutam tot mai mult pe Iisus Hristos.
Au trecut mulţi ani. Eu tot timpul căutam şi mă rugam la Dumnezeu. Prin 1996 am ascultat o conferinţă despre medicina isihastă. Şi era o carte explicată de un român, Cornel, ce făcea filosofie la Napoli. Cartea era despre un călugăr ortodox român de la Mănăstirea Frăsinei, Vâlcea. Şi în acel moment… nu a explicat toată cartea, doar lucrurile cele mai importante; nu mi-a trebuit mult ca să realizez – până atunci n-am ştiut nimic de ortodoxie – că acolo e adevărul! Asta a fost într-o fracţiune de secundă. Acolo a fost primul meu contact cu Ortodoxia, şi aveam 25 de ani. Atunci, ascultând acea prelegere, mi-a venit în minte tot ce îmi spunea bunica mea, tot ce am căutat până atunci. Şi l-am întrebat pe acel băiat cum să-l cunosc pe părintele Ghelasie – căci aşa se numea călugărul de la Frăsinei – iar el mi-a dat o scrisoare de recomandare, pentru că îl cunoştea bine. Întrucât eu nu cunoşteam România, mi-a spus apoi că pot să vin cu el atunci când se va întoarce. N-am putut, pentru că am plecat în armată. După un timp, la noi în casă a venit o fată româncă ce căuta de muncă. Era viitoarea mea soţie. Întrebarea pe care i-am pus-o când am văzut-o prima oară – şi ea îşi aduce foarte bine aminte de asta! – a fost despre Dreapta-slăvire: dacă era ortodoxă. Iar a doua, dacă ştie de mănăstirea Frăsinei! Nu ştia, dar fratele ei ştia. După un an, eram deja logodit cu ea şi am mers împreună pentru prima dată în România. Nu pot să spun ce impresie extraordinară mi-a făcut România. Îmi trebuie prea mult timp…

P.O.: Să înţeleg că scopul declarat pentru care ai mers în România a fost numai şi numai ca să cunoşti Ortodoxia?

Luca: Da, Ortodoxia şi pe părintele Ghelasie, iar logodnica mea ştia foarte bine că pentru asta merg. Prima oară când am intrat într-o biserică ortodoxă şi am stat la o slujbă a fost la o cununie, în Timişoara. Văzând obiceiurile din România, cu coroanele de la cununie, îmi venea să plâng şi de bucurie pentru ce vedeam şi pentru ce simţeam în sufletul meu, în inima mea… ceva se mişca, simţeam ca şi cum inima mea s-ar sparge şi îmi ziceam: „De ce eu sunt despărţit de la asta?”

P.O.: Ce ai simţit când ai intrat prima oară într-o biserică ortodoxă şi ai asistat la o slujbă?

Luca: Două lucruri ce s-au întipărit în inimă. Prima a fost frumuseţea mai presus de fire, o frumuseţe din tot ce vedeam.

P.O.: Ce nu poate fi exprimată în cuvinte…

Luca: Nu, nu poate fi exprimată. Ştii că-i frumos, că te prinde cu totul! Merge direct la inimă, iar gândurile se liniştesc. Nu ştiu cum să explic.

P.O.: Ai simţit vreodată această frumuseţe în Biserica în care te-ai născut, în Biserica Catolică?

Luca: Nu! Nu! Nu! Atunci mi-am adus aminte de trăirile mele din Catolicism, dar asta le depăşea pe toate şi dădea un sens – vedeam că această frumuseţe din Ortodoxie te împlineşte, că e ceva ce n-are sfârşit. Acolo începea senzaţia asta şi după aceea se oprea. Era ca şi cum mi-aş fi adus aminte de ceva, dar nu-l puteam vizualiza. Însă la acea slujbă ortodoxă îl vedeam. După aceea, m-au impresionat cântările şi simbolurile de la cununie. Şi apoi mă uitam la lume şi mă gândeam: „Lumea asta toată! De-ar şti ce comoară e aici, ce are!” Întrebam cum se face când e nuntă, înmormântare, şi mulţi nu ştiau să-mi răspundă, dar unii îmi dădeau răspunsul, de rămâneam gură-cască şi ziceam: „Vezi, tot ce-ai căutat este aici!” Dar este într-un fel desăvârşit.

P.O.: Atunci ştiai româna, înţelegeai ceva din slujbă?

Luca: Nu, absolut nimic, dar am avut sentimentul că am găsit ce căuta sufletul meu, inima mea. Deci, am plecat după o săptămână la Frăsinei. Era prima mea vizită la o mănăstire ortodoxă.

P.O.: Când ai spus Rodicăi, soţiei tale, că mergi în România numai ca să ajungi la Frăsinei, nu s-a mirat? Nu s-a întrebat: „Măi, ce vrea omul ăsta, ce caută?”

Luca: Nu, ci mi-a zis un lucru care m-a făcut s-o iubesc şi mai mult. Mi-a zis: „Mulţi tineri de vârsta noastră cred că Dumnezeu nu există. Ştiu că nu merg prea mult la biserică, dar nu pot să nu cred în Dumnezeu! Eu, când merg la biserică, am momente în care trebuie să mă feresc de lume, căci îmi vine să plâng. Dar nu numai pentru păcate, ci şi de bucurie. E ceva ce-ţi intră în inimă!” Eu am înţeles-o foarte bine. Apoi, ajungând la Frăsinei, printre lucrurile ce m-au impresionat a fost şi rânduiala de la masă. Faptul că se citea un cuvânt de folos. Era o continuare a slujbei din biserică. Acolo se hrănea şi sufletul, şi trupul. M-a impresionat şi ospitalitatea călugărilor, faptul că m-au chemat la masă pe mine, un străin pentru ei. În mănăstirile catolice, mirenii nu sunt invitaţi la masă, darămite să mai stea şi cu călugării împreună – de aceea, şi în această privinţă, Catolicismul îţi dă faţă de Ortodoxie o senzaţie de răceală. Apoi, ce m-a mai mirat în Ortodoxie era faptul că monahii lucrau, făceau agricultură, aveau livadă. Bunica mea îmi povestea despre Sfântul Benedict din Nursia. El avea regula ora et labora, adică roagă-te şi lucrează. Şi Fericitul Augustin spunea că monahii trebuie să lucreze. Asta ajută împotriva patimilor, şi e valabil şi pentru o persoană căsătorită.
Căutându-l pe părintele Ghelasie, am întâlnit un călugăr, care, auzind pe cine căutam, ne-a zis: „Da’ de ce-l căutaţi, că ăla-i cam ţicnit la cap? Dacă vreţi, mergeţi acolo sus, că stă la nişte căsuţe”. Cumnatul meu mi-a zis să plecăm, că ceva nu-i în regulă, dar eu am stăruit, căci vroiam foarte mult să-l cunosc pe părintele Ghelasie. El se speriase de ce-i spusese călugărul. Chiar crezuse. Urcând, ne-a ieşit din nou în cale acel călugăr şi ne-a spus: „Eu sunt părintele Ghelasie, veniţi aici”. Cumnatul meu a făcut ochii mari: „Cum, cel care ne-a spus că Ghelasie îi ţicnit e chiar părintele Ghelasie?!”Atunci i-am dat părintelui scrisoarea de recomandare, după care, printre altele, l-am întrebat şi ce diferenţă există între suflet şi duh, iar pentru mine era important, căci în Catolicism se spune doar de suflet şi trup. El mi-a răspuns, dar cumnatului meu i-a fost greu să traducă. Era prea profund! La urmă, mi-a dat patru cărţi în română, scrise de el, şi mi-a spus ca altă dată când mai venim să stau vreo câteva zile la mănăstire, ca să avem timp să vorbim mai mult. N-am mai apucat să-l mai văd a doua oară, căci curând după aceea el a murit.
După experienţa de la Frăsinei, întorcându-mă la soţia mea, i-am spus că mă gândesc tot mai serios să trec la Ortodoxie. (...)