Ava Ghelasie: Bărbat şi Femeie - Biserică şi Preoţie a Întrupării Fiului Lui Dumnezeu

frescă (detaliu) realizată de părintele Ilie.


O, Chip de Mamă, tu ai în tine Întrupat deja Chipul Fiului Lui Dumnezeu,
Căci doar acest Chip de Fiu te face pe tine Chip de Mamă,
Mama fiind „Menire” de Întruparea Fiului.
Mai întâi este Chipul de Icoană-Mamă
Şi din Chipul de Mamă iese Chipul de Femeie,
Mama fiind Întruparea de Fiu-Chipul Icoanei Tatălui.
O, Taină care se cântă fără să se poată Vorbi:
Dumnezeu se face Copil în Braţele Maicii Domnului
Şi Creaţia se face Întruparea Fiului Lui Dumnezeu.
O, Icoană a Maicii Domnului Înfricoşată,
Tu Porţi în Braţele tale pe Dumnezeu Întrupat
Şi Fiul Lui Dumnezeu îşi Odihneşte Capul pe Inima ta...
Inimă de Mamă, tu nu eşti o Iubire oarecare,
Eşti o Anumită Iubire de Fiu întrupat.
Şi Rostul tău este să fii Inimă-Biserică a Cântării Lui.
Dumnezeu Creează Creaţia cu Chip de Icoană-Mamă, nu de Femeie...
Arhetipul Creaţiei este Icoana cu Chip de Mamă
Şi Apoi Asemănarea de Mamă este Chipul de Femeie.
Eva îşi distruge propria Icoană de Mamă,
Omoară Chipul Fiului din Inima sa
Şi se face Desfrâu în Gol şi Uitare...
Întâlnirea dintre Adam şi Eva nu este o simplă plăcere
Este Ritualul Sacerdotal al Coborârii Fiului în Întrupare,
Prin Adam Preotul Născându se în Biserică-Eva Fiul-Euharistia.
Adam nu este Bărbatul Evei, ci Preotul, Chipul Direct de Dumnezeu
Şi Eva nu este Femeia lui Adam, ci Biserica de Creaţie
Şi Amândoi nu fac Desfrânare ci Slujesc Liturghia Întrupării Fiului.
Bietul Adam se face din Preot o Slugă
Şi Eva se face o Vrăjitoare care fără Preoţia lui Adam
Ajunge Preoteasa unei Magii ce Junghie Copilul...
De aceea după Căderea din Rai Vine Marele Preot Hristos
Să Restabilească Adevărata Preoţie ce este Semnul Fiului,
Restabilind totodată şi Adevărata Biserică-Icoană de Maica Domnului.
Maica Domnului, tu ai Renăscut Icoana-Chipul Pierdut,
Tu ai Reînviat Biserica Fiului Lui Dumnezeu,
Mă închin Icoanei Tale că Porţi cu adevărat pe Dumnezeu în Braţe.
Femeie, nu Ucide Preoţia Lui Adam prin vrăjitoria ta.
Adame, nu Ucide Biserica Evei prin simplă plăcerea ta.
Amândoi fiţi Biserică şi Preot Întrupării Fiului.
Plinul Iubirii Femeii nu este Bărbatul, ci Fiul,
Şi Plinul Iubirii Bărbatului este de asemenea tot Fiul.
În Lipsa Fiului este Ucidere şi desfrânare.
De asemenea în Golul-Lipsa de Dumnezeu, Creaţia se Auto-Desfiinţează.
Tu, Femeie, Ridică-te la Chipul de Biserică-Maica Domnului,
Menirea ta este să fii Sfântă ca o Biserică,
După cum Menirea Bărbatului este să fie Sfânt ca un Preot.
Şi Femeia Căsătorită şi cea Necăsătorită este o Maică a Domnului
Dacă are în Inima sa pe Hristos, Fiul Lui Dumnezeu,
Şi Bărbatul la fel dacă are în Inimă pe Hristos.
Femeie, nu-ţi Ucide Biserica proprie prin Magia Desfrâului,
Bărbatule, nu-ţi Ucide Preoţia prin Magia Femeii,
Amândoi rămâneţi Biserică şi Preoţie a Întrupării Fiului Lui Dumnezeu.
Inima voastră faceţi-o Mistică-Biserică,
Sufletul vostru faceţi-l Teologia Lui Hristos-Fiul în Sine
Şi Corpul vostru faceţi-l Cunoaşterea-Metafizica Misticii şi Teologiei.

(pasaj extras din Ieromonah Ghelasie, "Medicina Isihastă", ed. Platytera, 2007, Bucureşti, pp. 252-254)

Florin Caragiu: "Notă cu privire la interpretarea contextuală cerută de mistica iconică" (Postfaţă la "Medicina Isihastă")

Vom încerca în finalul acestui volum să atingem câteva dintre aspectele care au prilejuit după apariţia în 1992 a primei ediţii unele neînţelegeri, tocmai din pricina separării unor expresii din cadrul întregii lucrări şi a unei înţelegeri a lor într-un mod îngust. Este esenţială, dat fiind caracterul mistic, iconic, pe alocuri nesistematic, al scrierilor Părintelui Ghelasie, înţelegerea contextuală a unor fragmente sau expresii mai dificil de înţeles atunci când sunt luate separat şi independent de context, fapt care poate duce chiar la răstălmăciri, la interpretări unilaterale sau eronate. De aceea, textul reclamă o grijă deosebită pentru înţelegerea integrată a termenilor şi afirmaţiilor. Coerenţa viziunii teologico-mistice profund ancorate în tradiţia creştină ortodoxă oferă cadrul unor precizări şi explicitări contextuale nuanţate, spre desluşirea eventualelor neclarităţi sau relative imprecizii locale.
Spre exemplu, relativ la întrebuinţarea termenilor yang şi yin din cultura orientală, Părintele Neofit explică: „În Medicina Isihastă este un capitol intitulat «Neutru, Yang şi Yin». Folosirea acestor termeni din filosofia chineză, la prima vedere ar putea genera suspiciune de sincretism. Yin-ul şi Yang-ul însă, în sensul modelului chinezesc, implică o altă schemă: dualitate–polaritate–contrarietate–complementaritate–transformabilitate–reversibilitate–ciclicitate. Părintele Ghelasie foloseşte termenii yin şi yang, dar integraţi într-o altă schemă, nu duală ci triadică: neutru, yang şi yin, şi în care yin-ul şi yang-ul nu mai sunt contrarii şi nici nu se mai transformă unul în altul, ci ies şi se întorc din neutru, care este originea, totalitatea şi unitatea acestora. Prin urmare, termenii yin şi yang folosiţi de Părintele Ghelasie în modelul triadic de funcţionalitate al fiziologiei medicinei isihaste sunt convenţionali, nu însă arbitrari, căci pot crea mai uşor o punte de interacţiune între cele două scheme. Un cititor creştin poate fi blocat de aceşti termeni dacă nu sesizează convenţionalitatea lor şi integrarea lor într-o schemă de model triadic. Acest model triadic de funcţionalitate este şi el tot o transpunere analogică modelului Sfintei Treimi”.
Logica trinitară, arată Părintele Neofit, este o cheie de înţelegere a limbajului iconic: „Părintele Ghelasie propune în fapt o logică trinitară, o logică a afirmaţiilor, pe care caută să o distingă de o logică duală, a contrariilor şi pe care o prezintă într-un limbaj iconic. Acest limbaj iconic grafic în care foloseşte în principal numiri iconice, analogii, imagini verbale, cred că se conturează oarecum diferit faţă de un limbaj antinomic, pe care însă nu îl exclude. Aş zice că acest limbaj antinomic presupune o anumită relaţie-asociere, păstrează urme ale unei logici duale căreia îi marchează neputinţa comprehensivă, provocând depăşiri, treceri, transcenderi ale acesteia. Propriu-zis trimite spre un alt mod de participare, acceptare, deschidere. Limbajul antinomic mi se pare că este mai degrabă axat pe semnificaţii decât pe numiri, pe asocieri de semnificaţii, a căror alăturare «de neacceptat» creează un excedent semantic, dinamizează spre un nou sens, căutând să reveleze astfel bogăţia de nuanţe a realităţii. Aş spune, raportându-mă la două expresii consacrate, că într-un fel limbajul antinomic reflectă mai accentuat imanentul care urcă, iar limbajul iconic transcendentul care coboară...”
Mai mult decât simpla focalizare şi fixare a unor semnificaţii, abordarea Părintelui Ghelasie vizează anumite „configuraţii iconice” sau „scheme de memorial” ce permit o anumită flexibilitate, un anumit dinamism în folosirea terminologiei, vizând structurile profunde ale conştiinţei, memoriei şi limbajului. În acest sens, Părintele Neofit observă: „Cred că la Părintele Ghelasie se vede de multe ori o mişcare, deloc arbitrară, în încercările de adecvare prin diverse formulări noi, adecvare ce vizează cred tocmai aceste scheme de memorial ale cititorului. Este însă extraordinar faptul că a reuşit să identifice modalităţile cele mai eficiente de a ţinti tocmai aceste scheme, pattern-uri de memorial şi de a nu urmări doar simple semnificaţii. A lovit direct, puternic şi fulgerător fixismele, stereotipurile şi clişeele mentale. A întipărit peceţi arhetipale, paradigmatice de indubitabilă acurateţe creştină într-o zonă de memorial ambiguu, confuz, subconştient şi/sau inconştient, individual şi/sau colectiv, impregnat de «memorii ale căderii». A propus, a inserat, a amprentat principii arhetipale, ca germeni de resetare a acestor scheme de memorial. Probabil, tocmai pentru că a penetrat în astfel de profunzimi de memorial psihic, a şi «iritat» pe mulţi setaţi deja. Acest mod de abordare a făcut cred să nu definească, să nu fixeze excesiv sau definitiv terminologia folosită, în bună măsură convenţională. Spre exemplu, logica duală, cauză-efect, formă-conţinut, este o schemă diferită de logica trinitară, supracauză-cauză-efect, termenii cauză şi efect sunt întâlniţi şi în formulările logicii trinitare, dar integraţi într-o altă schemă, într-un alt mod de generare. Nu este o preluare de model de generare liniară, după modelul cauză-efect (cauza este originea, iar efectul este consecinţa), de genul: supracauza este originea cauzei, iar cauza este originea efectului, ci este un model analogic cu cel al Sfintei Treimi, prin urmare supracauza este originea atât a cauzei cât şi a efectului, iar între cauză şi efect există relaţie, dar nu raport de generare”.
O altă temă care a prilejuit la prima apariţie a acestei lucrări unele neînţelegeri a fost cea a hranei sau alimentaţiei „vii”. Întâlnim afirmaţii precum: „Schimbarea stării de Rai se face prin trecerea de la o Alimentaţie Vie la una moartă”, sau: „Trecerea de la Alimentaţia Vie la cea Moartă schimbă şi Funcţiunile Organice”. Ele se cer înţelese în contextul integral al evenimentului căderii, ce cuprinde afectarea, pe tiparele căderii demonice, a comuniunii cu Dumnezeu, a raporturilor naturale originare între sufletul şi trupul străbătute de harul dumnezeiesc, a raporturilor de comunicare şi comuniune vivificate prin har între oameni, lumea îngerească şi natură.
Într-adevăr, păcatul este în esenţă împărtăşirea din condiţia despărţirii de Dumnezeu, a cărei urmare este moartea. În Rai Alimentaţia era eminamente Gustare-Împărtăşire din darurile lui Dumnezeu, într-o condiţie neatinsă de stricăciune şi moarte. Actul încălcării poruncii lui Dumnezeu şi gustării din pomul oprit poate fi gândit ca o gustare din condiţia mortalităţii. „Veşmintele de piele” semnifică noua condiţie a lumii în care a intrat moartea presupunând o adaptare corespunzătoare a funcţiunilor organice, într-un cadru în care predomină lupta dintre viaţă şi moarte, între legile de conservare şi cele entropice ale materiei. Astfel, funcţiunile organice sunt angrenate în lupta pentru sinteza materiei vii şi întotdeauna există un proces contrar care frânează şi până la urmă anihilează această sinteză vie.
Potrivit tradiţiei creştine, în Rai totul e viu, cu participările specifice fiecărui mod de existenţă cores-punzând pecetei divine a actului creator din formele de creaţie. Funcţiunile organice sunt covârşite de sensul lor sufletesc. Atenţia este absorbită de mişcarea totalităţii şi conştiinţa nu e oprită în zborul ei ci e potenţată de transparenţa conştienţei corporale făcută vas al harului, al comunicării şi comuniunii sufleteşti.
Ca o cheie de lectură, remarcăm că Părintele Ghelasie pune accent pe dimensiunea dialogală a vieţii de creaţie: „Reordonarea Chimismului energetic se face doar prin Revenirea la Limbajul adevărat al Tainei Vieţii. Viaţa nu este Monolog, ci Dialog Viu în Dăruire şi Răspuns totodată. Viaţa este Taina Dialogului şi Comunicării reciproce. (...) Viaţa în primul rând este Limbaj Sacru şi apoi Chimism. Chimismul este Ecoul şi Energeticul Tainei Limbajului Vieţii în Sine”.
Dualismul constituit la nivelul funcţiunilor organice, a împărţirii anabolism-catabolism spre exemplu, exprimă schimbarea condiţiei de rai în condiţia căderii, prefacere prin care se instituie nevoia „alimentării pentru a nu muri”. Prin purtarea de grijă dumnezeiască condiţia căderii este acoperită de cea a „hainelor de piele” în care, în taina morţii şi învierii în Hristos, mortalitatea însăşi se poate constitui ca un pasaj sau condiţie de trecere spre viaţă („cu moartea pe moarte călcând”).
În condiţia actuală, viaţa şi moartea, viul şi neviul sunt pe undeva întrepătrunse, încât separarea lor strictă se face doar cu mintea, în vederea instituirii unei orientări iconice a conştiinţei spre viul dumnezeiesc ce pecetluieşte formele de creaţie şi a unei deschideri spre dialogul-comunicarea cu formele vii de creaţie. În acest sens nuanţat al unei implicări liturgice conştiente în taina comuniunii lumii prin om în Logosul şi Izvorul Vieţii trebuie înţeleasă în mod corect sintagma de „medicină a viului”, şi nu într-o cazuistică formală ce trasează linii de demarcaţie stricte între viu şi neviu. O separaţie deplină la nivel biologic între viaţă şi moarte nu este posibilă, câtă vreme suntem cu toţii muritori şi purtăm în noi seminţele morţii.
Astfel, în perspectiva „structurii iconice” pecete divină-suflet, fiinţă sau formă de creaţie-energii de creaţie sau corporalitate energetică-funcţionalitate organică sau trup ca vas al comunicării şi împărtăşirii, abordarea Viului depăşeşte orice consideraţii instrumentale, ţinând de un context şi o conştiinţă a totalităţii. „Indiferent de ce Boală Suferi”, arată Părintele Ghelasie, „începe cu Reconştientizarea Realităţii Integrale Suflet şi Corp... «Fără Mine nu puteţi face nimic». Noi suntem ieşiţi din Puterea Creatoare a lui Dumnezeu şi Restabilirea Bolilor noastre se face prin Puterea Lui”. A nu ucide şi, chiar mai mult, a nu vătăma, este în acest context un deziderat al conştiinţei, un gând total.
Asumarea unei „hrane vii” nu trebuie înţeleasă în mod îngust, ci în sensul unei atitudini integrale, al unei situări în gest iconic de raportare liturgică faţă de viaţă ca dialog, comunicare şi comuniune, problema esenţială, care le include pe toate celelalte, fiind de ordinul conştiinţei. Coexistenţa vieţii cu moartea la nivel biologic cere ca distincţia între viu şi neviu să fie înţeleasă prin prisma unei mutaţii la nivelul conştiinţei în sensul recunoaşterii, afirmării şi răspunsului la actul creator şi susţinător al iubirii dumnezeieşti.
Tocmai din această pricină „metoda” isihastă prezintă flexibilitatea adaptării la specificul individual, precum şi la cadrul comunitar şi cosmic al desfăşurării nevoinţelor isihaste, marcate de condiţii iconomice, limite şi toleranţe particulare. În acest sens, după cum vedem în întreaga tradiţie ortodoxă, sunt anumite trepte de hrănire care se corespund cu anumite măsuri duhovniceşti, însă ele au un rol orientativ de repere iconice, în practică adaptarea la capacităţile individuale în contextul colectiv şi de mediu având o pondere semnificativă.
Sacro-Terapia Isihastă nu constituie sau o „rezolvare magică sau automată” a problemei alienării cosmice şi a sănătăţii sufleteşti şi trupeşti. Ea este o anume modalitate incorporată unui răspuns personal liturghisitor într-o orientare iconică spre orizontul eshatologic al transfigurării şi părtăşiei creaţiei la Viaţa şi Învierea adevărată, întru Iisus Hristos Domnul nostru.
Afirmaţia Părintelui Ghelasie că „mai este speranţă ca Organele noastre să se însănătoşească, însă doar prin cele vii” nu trebuie înţeleasă în sens exclusivist, mecanicist, ci ca o accentuare în plus, cu caracter orientativ-pedagogic, a importanţei „hranei vii” sau alimentaţiei naturale în tratarea bolilor, mai ales în cazurile grave; cazurile de ameliorare şi vindecare dau mărturie despre viabilitatea remediilor, însă ele nu sunt gândite în mod izolat, independent şi exclusivist, ci condiţionat de tratarea condiţiei integrale şi unice a persoanei în viaţa liturgică şi comunitară creştină. Părintele îndemna astfel spre discernământ şi adaptare la specificul personal şi la împrejurările de viaţă, „să păstrezi comunicabilitatea”, „să nu fii fixist”, „încearcă reţetele şi ţine ce îţi prieşte” fiind printre sfaturile sale de căpetenie.
De altfel, Părintele Ghelasie nu substituie medicina isihastă medicinii clasice, ci recunoaşte importanţa ştiinţei medicale, dincolo de limitările specifice unei ştiinţe „din afară” cu abordări preponderent fizicaliste: „Ca Medicină isihastă nu aducem aici un Tratament aparte şi în cine ştie ce mod... Trebuie înţeles că Medicina a făcut eforturi de veacuri ca să găsească Remedii şi toate acestea nu trebuie aruncate... Noi respectăm Remediile Medicale deja găsite. Aici facem o Descifrare în Sensul nostru şi aducem câteva Completări specifice Viziunii Medicinii Isihaste”. Bolile sunt privite „în Globalitatea Vieţii”, ceea ce nu înseamnă respingerea împărţirilor bolilor „consemnate de Medicina cunoscută. Mergeţi la Medicii de specialitate să vă pună Diagnosticele respective, cereţi Reţete de Tratament. (...) Nu facem dispute, vă Indicăm câteva Repere peste Tratamentele Obişnuite, ca Medicină Isihastă. Să facem Legătura Suflet-Corp”. Se desprinde limpede din cele de mai sus caracterul orientativ şi nu exclusivist al medicinii isihaste.
Evitarea excesului de medicaţie chimică prin apelarea la o alimentaţie cât mai naturală este recomandată în zilele noastre şi de către mulţi medici din medicina alopată. Pe de altă parte, părintele Ghelasie precizează cadrul de nuanţare al remediilor din „modelul terapeutic”: „Încearcă fiecare Remediu Specific, totodată cu remediile recomandate şi de Medicina Obişnuită, fără contrazicere însă. (...) Mulţi vor crede că noi facem apologia Naturismului. Noi avem în vedere Conştiinţa Realităţii în Sine, nu o anumită orientare medicală (...) Noi vă Indicăm acestea din Experienţe practice. Atenţie, în cazuri mai serioase să vă puneţi şi sub supravegherea unui Medic, că ajutaţi şi de alte Remedii pe lângă cel Isihast, veţi putea face Tratamentul propriu-zis. Nu fiţi fixişti”.
Am întâlnit cazuri când mărturisirea păcatelor şi împărtăşirea cu Sfintele Taine au adus fără vreun alt remediu vindecarea minunată din boli incurabile şi chiar din ultima fază a lor. În multe situaţii alimentaţia propusă de Părintele Ghelasie a constituit pe lângă rugăciune şi împărtăşirea de Tainele Bisericii, un ajutor semnificativ care a contribuit prin darul lui Dumnezeu la tămăduire. În orice caz, dată fiind iminenţa morţii fizice pentru fiecare om, bolile şi tămăduirile lor au în primul rând un sens duhovnicesc, de încercări prin care iconomia divină ne îndrumă şi responsabilizează spre o lucrare ziditoare în vederea purificării şi mântuirii.
Sensibilizarea conştiinţei la suferinţa şi suspinul lumii care aşteaptă, după cum spune Scriptura, părtăşia la „slava fiilor lui Dumnezeu” se reflectă şi în plan fizic prin înfrânarea de la sporirea acestei suferinţe şi responsa¬bilitatea în faţa tainei vieţii.
Asumarea „hranei vii” în concepţia Părintelui Ghelasie se cere aşadar distinsă de orice terapie simplu naturalistă, presupunând conştiinţa liturgică a relaţiei cu Dumnezeu şi a vieţii ecleziale în sens larg. Ea este o modalitate de „situare în gest iconic” ce nu „anulează” pogorământul dumnezeiesc de după cădere, ci reprezintă o atitudine de înfrânare şi nevoinţă duhovnicească în direcţia pregustării liturgice a stării de rai şi a împărtăşirii din energiile divine. Ea nu trebuie să alunece într-un „rigorism inflexibil sau fixist” (atitudine cu totul străină înţelegerii largi şi profund personalizate a Părintelui Ghelasie manifestate în slujirea sa ca duhovnic) ci se cere însoţită de o adâncă responsabilitate duhovnicească care valorizează pogorămintele iconomiei divine şi are în vedere varietatea măsurilor duhovniceşti şi situaţiilor de viaţă.
De aceea, o afirmaţie precum „Pomul Oprit din Rai era Pomul Hranei Nevii” se cere înţeleasă în dimensiunea sa mistică, ce presupune implicit mişcarea integrală a conştiinţei prin care s-a făcut o alegere în direcţia contrară vieţii (Părintele Ghelasie precizează că „Medicina Isihastă numeşte Hrana într-un sens mai larg decât Alimentaţia-Mâncarea”).
De asemeni, când se spune că „toţi Nervii (influxuri nervoase, n. n.) din Creier sunt câte Gânduri ai în Mintea ta” afirmaţia se cere înţeleasă calitativ, în sensul unei corespondenţe-întrepătrunderi între planul mental ca mod al corporalităţii energetice şi planul fizic sau modul funcţionalităţii organice, însă nu într-un sens mecanicist.
Sau când Părintele afirmă că reintrarea în legătură cu energiile naturii se face „prin hrana vie, nu omorâtă”, subînţelegem iarăşi o orientare integrală faţă de problema hrănirii, ceea ce depăşeşte cadrul unei simple alimentaţii naturale, integrându-se unui urcuş duhovnicesc şi unui orizont al transfigurării.
Astfel, în centrul vieţii isihaste stau taina Euharistiei şi rugăciunea liturgică, împărtăşirea dumnezeiască cu Izvorul vieţii. În mistica isihastă actul hrănirii şi orice altă activitate sunt atrase în „circuitul liturgic”, omul asumându-şi propria viaţă ca pe o „prelungire de biserică”, un mădular al Trupului lui Hristos, o liturghisire isihastă. Chipul pâinii, ales de Dumnezeu spre a fi chipul împărtăşirii liturgice cu „Pâinea Vieţii”, deţine prin urmare în acest cadru extins un loc central, paradigmatic, iar întregul proces al hrănirii este privit în isihasm în acelaşi sens de prefigurare şi totodată prelungire liturgică a împărtăşirii din „Pomul Vieţii”. Alimentaţia isihastă propusă de Părintele Ghelasie, inspirată din tradiţia pustnicească, este o modalitate de hrănire integrată acestei liturghisiri extinse a tainei Bisericii, care leagă omul de Dumnezeu, prelungind această părtăşie în relaţia cu natura, privită ca mediu al prefacerii duhovniceşti.
Am făcut aceste precizări spre a se evita interpretările unilaterale ce pierd precizia contextuală odată cu esenţa misticii isihaste, care stă în vederea dată de icoana realităţii integrale, în lumina tainei Treimii-Iubirii Dumnezeieşti, a tainei Creaţiei, a Iconomiei Întrupării dum¬nezeieşti. Astfel, „Taina Vieţii este Sufletul, după cum Taina Sufletului este Dumnezeu. Doar un Corp cu Sufletul său este Viu. Şi doar un Suflet Unit cu Dumnezeu este un Suflet plin de Viaţă”.
Mistica isihastă nu vede în chip separat planurile sufletesc, energetic şi fizic, ci într-un raport inseparabil în care sufletul şi energiile sale au condiţia iconică a creaţiei după chipul fiinţei şi energiilor divine, iar trupul are condiţia liturgică a intercomunicării şi împărtăşirii creaţiei cu Dumnezeu în Fiul lui Dumnezeu Întrupat. Biserica şi viaţa creată în întregimea ei sunt privite în mod inseparabil, participarea eclezială oglindind şi împlinind chipurile originare ale făpturilor ca un „aluat ce dospeşte frământătura lumii”.
Explicarea contextuală exemplificată mai sus este cerută de caracterul integralist al abordării iconice efectuate de Părintele Ghelasie. Potrivit acestei modalităţi pronunţat dialogic-liturgice, toate aspectele realităţii sunt privite atât în specificul lor cât şi în inseparabilitatea şi „intertextualitatea” sau intercomunicarea lor.
Perspectiva iconică a tradiţiei creştine ortodoxe reliefată de Părintele Ghelasie îngăduie tocmai această precizare a părţii din direcţia întregului viziunii revelate despre Dumnezeu şi lumea creată. Acest fapt verifică pe de o parte contextual sensul expresiilor, impunând pe de alta atât coerenţa şi adâncimea sondării mistice, cât şi integrarea experienţial-liturgică, precum şi raportarea dialogală, mărturisitoare şi recuperatoare, la formele culturale şi religioase din afara tradiţiei creştine ortodoxe. Incursiunile Părintelui Ghelasie în cultura orientală şi în cea apuseană, în diversele lor forme istorice, exprimă capacitatea de raportare critică şi dialog ferit de sincretisme deţinută de mistica isihastă în specificul ei carpatin.
Dimensiunea mistică a teologiei isihaste este esenţială tocmai în sensul restaurării şi păstrării nealterate în conştiinţă a icoanei lumii din gândul lui Dumnezeu şi a orientării pe care aceasta o dă spre refacerea şi transfigurarea lumii în Trupul lui Hristos. Într-o lume care resimte insuficienţa stării spirituale odată cu slăbirea capacităţii de a sesiza taina (de a distinge între chipurile liturgice ale bărbatului şi femeii spre exemplu, sau de a valoriza taina naşterii în unitatea iconică trup-suflet, nedivizată şi inviolabilă, ceea ce ar aduce cu sine respectul sacru faţă de viaţa umană din primul moment al concepţiei), o abordare din perspectiva iconică aduce o înviorare a înţelegerii plafonate şi fărâmiţate de multiplele perspective absolutiste şi reducţioniste.
Din acest motiv, scrierile Părintelui Ghelasie sunt un loc de referinţă în teologia şi mistica creştină contemporană. În ciuda unor dificultăţi de receptare date în primul rând de scrierea cu majuscule, densitatea scriiturii şi complexitatea incursiunilor istorice şi culturale, acest loc nu poate fi ignorat fără o pierdere în zestrea de înţelegere a Tradiţiei creştine ortodoxe. Fără să se pretindă un corp sistematic complet de terapie, „modelul terapeutic” prezentat în „Medicina Isihastă” se arată deschis abordărilor critice şi completărilor ulterioare.
Receptarea pozitivă în mediile intelectuale şi în general din partea celor care au trecut pragul unei priviri superficiale dovedeşte faptul că străduinţa de a accede în universul gândirii ghelasiene este răsplătită cu prisosinţă printr-o înţelegere îmbogăţită şi o ancorare mai profundă în tradiţia vie a Tainei şi Descoperirii dumnezeieşti.

Slavă, închinare şi mulţumire Preasfintei Treimi întotdeauna pentru toate!

(text apărut în: Ieromonah Ghelasie Gheorghe, "Medicina Isihastă", ed. Platytera, Bucureşti, 2007, pp. 335-347)

Ava Ghelasie: "MOISE (Poem mistic)"

Sf. Prooroc Moise, icoană, Sinai, sec. XII.
















I

(Moise cu greu urcă pe muntele Sinai.
Nori ceţoşi şi aprigi i se aruncă în faţă)

- „Am auzit Glasul cel adevărat al Domnului!
După multe năluciri şi înşelări,
De-acum pot deosebi clar
Diferitele voci, după felul lor.
Glasul Domnului nu seamănă cu nici unul.
Este Glasul în faţa căruia
Toate celelalte tac şi se pleacă.
Gla¬sul Domnului mi-a spus
Să urc acest munte cu post şi rugăciune
Şi când voi ajunge în vârf
Îl voi întâlni chiar pe El...
Sunt aproape patruzeci de zile,
Puterile parcă m-au lăsat.
De n-aş avea mărturia Chemării Lui
Aş muri în fiecare clipă...
Domnul mă aşteaptă pe vârful muntelui
Şi eu trebuie să ajung acolo,
Peste toate împotrivirile.
Glasul Domnului îmi este puterea,
În Glasul Lui mi-e Viaţa
Ce nu mi-o poate atinge nimeni.
Glasul Domnului este Dincolo de auz,
Este mai mult o Lumină puternică
Ce totodată îţi vorbeşte şi te vede
Într-un mod ce nu are asemănare.
Este aşa de tare Glasul Domnului,
Care se opreşte undeva în Piept,
Unde Minte şi Inimă se opresc pe loc,
Unde toate se opresc din mişcare,
Într-o Altă mişcare Dincolo de mişcare,
Într-o mişcare ce este însuşi Glasul Lui!...
Ca un Viu al oricărei mişcări.
Cu adevărat de Glasul Domnului poţi muri,
Este ca un tunet zdrobitor.
Când L-am au¬zit prima dată am rămas împietrit
Şi mult timp nu ştiam dacă mai sunt
Şi altceva decât Glasul Lui.
Este înfricoşător să te Cheme Domnul,
Să ţi se oprească în Piept Glasul Lui!...
Noi suntem Creaţia Glasului Lui,
Dar altceva este să vină în tine apoi
Glasul Său ca într-un lăcaş
Să stea de vorbă cu tine...
Dintr-o dată te vezi zdrobit,
Iar tu nu mai poţi face altceva
Decât să-L asculţi pe El.
Atât de greu îmi pare acest urcuş,
Dar Glasul Domnului mă Cheamă
Şi nu pot sta pe loc o clipă...
Deşi Glasul Domnului îl aud şi îl văd
Aşa vrea să-L văd pe Domnul la Faţă,
Să-mi iasă din Minte orice idol
Care vrea să-L înlocuiască.
Mintea plăsmuitoare de idoli
Şi inima vis de plăceri...
Doar vederea Lui la Faţă
Le-ar putea face să tacă,
Să se odihnească în Chipul Său copleşitor.
Glasul Domnului mă pătrunde până la oase,
Îi văd ca pe o Lumină mistuitoare
Dar Chipul Său aş dori să-L Văd...
Hai, urcă fără oprire în sus
În puterea Glasului Domnului.
Acolo ţi se va arăta şi la Faţă,
Umbrit de Lumina Sa,
Ca să nu mori la vederea Lui..."

II

(Moise pe vârful muntelui Sinai, sub un Cer senin,
nepământesc. În jos, nori grei şi fumurii)

– „Glasul Domnului mi-e tot mai Viu în Piept,
Îl aştept să se arate şi la Faţă...
Acum înţeleg ce diferenţă este
Între Glasul Său ce se vede în Interior,
Şi Faţa Sa ce s-ar Vedea în Exterior Dincolo de mine...
De L-aş vedea şi la Faţă în Interior,
M-aş topi în El şi aş muri,
Dar văzut Dincolo de mine
Cu Glasul Său în Interiorul meu,
Ne-am vedea Unul pe Altul fără să ne amestecăm.”

(O străfulgerare orbitoare din Cer. Moise cade în genunchi.
O Siluetă foarte luminoasă se opreşte în văzduh)

– „Moise, primeşte Binecuvântarea Mea!”
(Moise uimit, cu ochii larg deschişi)

– „Doamne, spune-mi Nu¬mele Tău să-L slăvesc în veci!
Glasul Tău L-ai coborât demult în mine,
Dar eu nu ştiu cum să-Ţi răspund...
Slăvirea Numelui Tău parcă m-ar deschide dincolo de mine.
Dacă aş şti Numele Tău Ţi-aş vedea şi Faţa...”

– „Moise, depinde ce ochi ai ca să mă vezi".

– „Am învăţat în Egipt să Te caut în Interior,
În abstracţii de Minte să Te gândesc;
Tu mi-ai adăugat Glasul Tău dincolo de Gândire.
Dar îmi lipseşte Chipul în care toate se împlinesc.
Fără Chip încă nu Te văd pentru totdeauna.”

– „Căderea aduce cu sine Golul
În care ochii orbesc şi Mintea uită.
Chipul Meu nu admite nici-o picătură de gol,
Întunericul şi uitarea îmi sunt străine.”

– „Doamne, de aceea doresc să-Ţi văd Chipul,
Să nu-L mai uit niciodată.”

– „Glasul Meu, Moise, este primul pas
Ce aduce ridicarea din Cădere.
De aceea îţi dau pentru Poporul Meu
Semnul Legământului ce-l fac cu el,
Îţi dau Tablele Legii Sfinte,
Prin care Eu voi coborî în jos
Şi poporul va urca sus la Mine.
Întrupez Glasul Meu în aceste Table ale Legii
Şi cine va auzi Glasul Meu în ele
Va vorbi cu Mine şi Eu cu el.”

– „Doamne, aceste Table vor fi Temelie
Şi viaţa poporului Tău va fi pe aceasta,
Ca pe o stâncă ce nu se va clinti de nimeni.
Dar Chipul Tău deasupra Temeliei care este?
Temelia este undeva în Interior,
Ea rămâne ascunsă şi mereu acoperită...
Arată-ne Chipul Tău Cel plin de Viaţă
Care să strălucească deasupra Temeliei.
Pe acesta vreau să-l duc poporului meu,
Ca să dea la o parte toţi idolii neamurilor,
Nici noi să nu ne mai amăgim de ei.
Dă-ne Chipul Tău şi toţi Idolii vor cădea!

– „Moise, acest Chip pe care îl doreşti
Altul îl va da poporului,
Mesia pe care Îl voi trimite după tine.
Prin Chipul Său, Chipul Meu se va putea vedea
Fără ca să muriţi.
Ţie îţi voi arăta o parte din Chipul Meu,
În umbra Luminii Mele de fulger.
Eu însumi voi opri tunetul Glasului Meu
Să nu-ţi străpungă pieptul
Şi faţa mea să nu te prefacă-n cenuşă.”

(un tunet şi o străfulgerare orbitoare.
Moise cade ca mort. Un Arhanghel îl ridică)

- „Moise, mergi cu Tablele Legii încredinţate
Şi tot ce ai auzit de la Domnul,
Spune poporului ales şi întregii Lumi.”

(text publicat în volumul Ieromonah Ghelasie, "Memoriile unui Isihast", ed. Platytera, Bucureşti, 2006, pp. 314-317).

Ava Ghelasie, Despre Logica Trinitară şi Logica Dualistă, Icoană-Chip şi Idol-Mască

Pogorârea la iad (detaliu), frescă de părintele Ilie








Fiul este Descoperirea Icoanei Chipului Tatălui. „Dacă M-aţi văzut pe Mine, aţi văzut pe Tatăl!”, zice Însuşi Fiul. Dar Descoperirea este în Mişcarea Sfântului Duh-Tainei. Creştinismul are o Logică Trinitară, pe care nu o are nici o religie şi nici o filosofie. Logica dualistă este Iconoclastă, nu admite Icoane în cadrul Tainei, considerându-se că Taina în descoperire se distruge ca Taină. Logica dualistă este prin raportare, prin Afirmaţie şi negaţie. Logica Trinitară este Afirmaţie tot prin Afirmaţie şi niciodată prin negare. În Logica dualistă, Afirmaţia, astfel, nu mai este Perfecţiune Absolută, ea putând fi distrusă de negaţie, ceea ce înseamnă, de fapt, că nu există Perfecţiune Absolută. Dar, ca Logică Trinitară este Perfecţiunea absolută, ca Afirmaţie Permanentă în Afirmaţii de Permanenţă. Aşa, negaţia nu există, deşi apare ca parazit al căderii, ca inversare a Afirmaţiei, dar nu ca transformarea Afirmaţiei în negaţie. Răul nu transformă Binele în rău, ci răul se maschează cu un pretins rău, care devine rău prin Participarea la rău. Binele este Chip-Icoană ce nu se poate anihila, dar se poate masca de o Participare rea, care nu Afectează Esenţa, ci doar Mişcarea Esenţei. Astfel, răul nu este o Permanenţă ca Binele, ci este un relativ al Mişcării Binelui. Esenţa este Icoana-Chipul-Permanenţa Absolută. Mişcarea este Taina, Memoria Icoanei, Afirmaţia Icoanei. Prin căderea din Rai, Creaţia face din Mişcarea Tainei tocmai negarea Tainei şi, de aici, pierderea Sfântului Duh şi profanarea-păcătoşenia căderii. Chipul-Icoana nu pot fi distruse şi aşa se acoperă de masca negării-păcatului. Dar păcatul poate fi dat la o parte ca o mască, pentru ca Icoana-Chipul să redevină ceea ce este ca Perfecţiune Nemuritoare. După căderea din Rai noi avem „măşti” de idoli pe Chipul-Icoana de Creaţie şi de aceea interzice Domnul, prin Moise, orice Chip de Creaţie, ca să nu se confunde idolul cu Icoana. Când Vine Hristos cu Chipul cel adevărat, masca idolului cade şi aşa Icoana-Chipul Neîndoielnic se arată la Faţă. Unde este Chipul Lui Hristos nu mai poate fi chip-mască idolească. De aceea, toate Chipurile Hristificate-Creştinate sunt curăţite de masca idolească şi pot fi cu adevărat Chipuri-Icoane. Icoana este greşit asociată cu idolul, căci Icoana este Perfecţiunea Primordială în Sine, iar idolul este negarea Icoanei-Perfecţiunii. Idolul şi Icoana se exclud reciproc, nu se întâlnesc niciodată. Afirmaţia că Icoana este idol este cea mai grosolană confuzie, căci unde este Icoana idolul dispare şi unde este idol, acolo dispare Icoana. Icoana este Perfecţiunea şi idolul este negarea Perfecţiunii. Idolul vrea să fie o Divinizare a imperfecţiunii, de aici frica de idol. Dar Icoana este tocmai Învierea la Perfecţiune prin Hristos şi aşa nu mai este frică de confuzie. Idolul este frica negării de Dumnezeu. Icoana este tocmai Afirmarea Lui Dumnezeu, de aceea nu mai este pericol de negare a Lui.

(în: Ieromonah Ghelasie, "Dialog în Absolut", ed. Platytera, Bucureşti, 2007, pp. 50-52)

Ava Ghelasie, despre Maica Domnului

Detaliu din Icoana Maicii Domnului cu Pruncul Iisus, zugrăvită de părintele Ilie 




Noi, Creştinii, Numim paradoxal pe Maica Domnului „Pururea Fecioară”, ceea ce înseamnă tocmai Esenţa Menirii Femeii, [cea] de Feciorie-Biserică în care se Naşte Fiul-Preotul-Liturghia-Împărtăşania, ca Menire Sacră şi Transcendentală.

Creaţia nu este Reversul Lui Dumnezeu, sau Altă Stare a Lui Dumnezeu, ca şi cum în fond ar fi Acelaşi lucru Dumnezeu şi Creaţia. În viziunea pur Creştină, Dumnezeu este Deplinul Absolut care are Reversul Său propriu tot ca Dumnezeu, adică Treimea de Persoane. Reversul Unicului Dumnezeu este Treimea Dumnezeiască, nu Creaţia. Dumnezeu Unul Absolut este Faţa şi Dumnezeu Treime este Reversul. Creaţia este Opera Unui Dumnezeu Unic şi Treime în acelaşi timp. Creaţia nu este Reversul Dumnezeirii, ci Creaţia Obiectivă a Unei Dumnezeiri Depline deja în Ea Însăşi. Deplinul Dumnezeiesc este Tatăl Dumnezeu şi Deplinul de Creaţie este Mama-Arhetipul de Creaţie.

Maica Domnului ca Persoană Unică este o Împlinire de Început a Tuturor celorlalte Împliniri. Maica Domnului ca Persoană este Unică şi Nerepetabilă, dar este Imitabilă, ca şi Persoana Lui Hristos, care este Unică dar Imitabilă de către toţi Următorii Hristici.

- Maica Domnului, tu ai Renăscut Icoana Chipul Pierdut,
Tu ai Reînviat Biserica Fiului Lui Dumnezeu,
Mă închin Icoanei Tale că Porţi cu adevărat pe Dumnezeu în Braţe.

Maica Domnului este de Două Ori Maica Fiului Lui Dumnezeu, o dată ca Naşterea în Conştiinţa sa Fiinţială şi încă o dată ca Naşterea Personală a Lui Hristos care este o Naştere Unică, doar a Maicii Domnului Hristos. Toate Femeile sunt Următoare ale Maicii Domnului, nu însăşi Maica Domnului.

(în: Ieromonah Ghelasie, „Medicina Isihastă”, ed. Platytera, Bucureşti, 2008, pp. 243, 245-246, 250, 253, 260).

Ava Ghelasie: "Moştenirea păcatului originar şi Destinul Reînvierii"

Răul este o „origine inversă”, care „negativizează ORIGINEA în Sine” prin care astfel se face şi el o „falsă origine”. Răul este „gol” fără Conţinut, dar se „parazitează” pe propriul Conţinut şi se face o „altă formă”.

Noi distingem două „specificuri” de rău-păcat, cel „demonic-spiritual” şi cel „adamic-sacral”. Răul demonic este un „anti-spiritual”, ca falsă „cunoaştere” prin contrastul dualităţii negative; Răul adamic este un „anti-sacral” al „opririi” ÎNTRUPĂRII DIVINULUI prin „auto-întrupare, auto-sacru”. De aceea, păcatul demonic este o „auto-spiritualizare” şi cel adamic este o „auto-întrupare”. Demonii pierd „LUMINA SPIRITUALULUI DIVIN; Omul pierde „Taina TRUPULUI DIVIN”.

Taina TRUPULUI nu este „Corp” al DIVINULUI sau al Creaţiei, ci este Taina UNIRII DIVINO-CREAŢIE şi Creaţie-DIVIN, ca un „SUPRA-CORP (şi peste Suflet şi peste Corp). DUMNEZEU Creează pe Om-Făptură în vederea Destinului de ÎNTRUPARE HRISTICĂ, de aceea EL Modelează direct „TRUPUL Omului” ca Potenţă de Prefigurare a TRUPULUI HRISTIC care avea să se ÎNTRUPEZE prin Om-Făptura.

Omul-Făptura nu este „valoare de Spirit” (ca Îngerii) şi nici de Viaţă (ca Natura), ci este Valoare de „SACRALITATE-TRUP HRISTIC, TRUP Cosmic” (ce UNEŞTE toată Creaţia cu DIVINUL şi DIVINUL cu toată Creaţia). De aceea, „şarpele demon” caută să-l abată pe Om de la SACRALITATEA sa prin „chipul de Spirit-cunoaştere” („veţi cunoaşte”). Şi, prin păcat, Omul pierde în primul rând „TRUPUL-SUPRACORPUL”, pentru că Adam şi Eva se văd cu un „Corp gol”.

Demonii sunt „gol de SPIRITUAL DIVIN în interior” (nu mai pot gândi nimic DIVIN, ci doar în forme negative de creaţie, ca auto-gândire); Omul este „gol corporal”, fără "TRUPUL DIVIN" (i. e. nu mai poate ÎNTRUPA DIVINUL, ci se auto-întrupează, ca auto-simţire).

Aceste distincţii sunt de mare importanţă în Vieţuirea mistică.

În acest context este şi problema „transmiterii-moştenirii” păcatului adamic. Noi, pe considerentul că „răul-păcatul” este „formă”, nu „conţinut” (ca anti-formă goală care deformează Conţinutul propriu de Creaţie), vedem „moştenirea transmiterea” păcatului nu printr-un „fond în sine de rău”, ci prin „Destinul Urmaşilor” de a Reveni la starea iniţială, fără păcat.

Păcatul [originar] nu mai este, astfel, o „condamnare” moştenită, ci [trimite la] o „VIRTUTE HRISTICĂ de Mântuire”. Fiii adamici-urmaşii nu moştenesc „sancţiunea” păcatului, ci „Moştenesc REAMINTIREA TRUPULUI HRISTIC” pierdut prin păcat, ca Destin de Revenire la Chipul de Rai. Paradoxul păcatului este „suferinţa Reamintirii stării fără de păcat”. De aceea se zice, mistic, că „răul este iadul neputinţei de a uita Raiul” sau în altă parafrazare, „neputinţa Iubirii de a se auto-anihila”, încât „suferinţa” este, paradoxal, un fel de „Reînviere a SACRULUI” pierdut care nu poate muri niciodată. Omul nu „moşteneşte, de fapt, păcatul în sine”, ci „Destinul Reînvierii”, care implică totodată rememorarea păcatului şi ieşirea din el. Fiecare Om are Destinul să „Re-întrupeze, să Refacă” TRUPUL SACRU ADAMIC pierdut, ceea ce implică o „nouă confruntare cu memorialul răului adamic”. Deci „Destinul SACRULUI” este Taina fiecărui Om, care implică tot Memorialul Adamic, „Bun şi rău”. Răul-păcatul nu trebuie văzut ca „singular în sine”, ci în cadrul Tainei CHIPULUI SACRU al Omului şi în Destinul Refacerii lui.

(pasaje selectate din volumul Ieromonah Ghelasie, "Scrieri Isihaste", ed. Platytera, Bucureşti, 2006, pp. 40-41, 48-49)

Volumul se poate comanda aici.

Ava Ghelasie: "Bărbat şi Femeie, Preoţie şi Biserică"

Maica Domnului cu Pruncul Iisus, icoană zugrăvită de părintele Ilie













Toţi avem în noi Chipul Preoţiei, ca Pecetea directă a CHIPULUI Lui DUMNEZEU; avem Pecetea Botezului HRISTIC ca Preoţie şi Biserică „spre” ACTIVARE; avem în proprie Persoană Consacrarea ACTIVULUI de Biserică „faţă” de Preoţie, sau de Preoţie „faţă” de Biserică. Aici este Chipul de Bărbat, ca Potenţă de Preoţie „faţă” de Biserică, ce prin Hirotonie de Succesiune Apostolică se face şi Preoţie Sacramentală de Săvârşirea Tainelor Preoţeşti, precum şi Chipul de Femeie, de Biserică „faţă” de Preoţie.

Preoţia, şi Biserica sunt ACTIVURI ICONICE HRISTICE, care ne Personalizează pe fiecare dintre noi şi ne dau Iconicul Propriu.
Cert este că ICONICUL este strictă UNIRE de Preoţie şi Biserică, dar în Evidenţe specifice, ca Formă de Preoţie în Exterior şi de Biserică în Interior (Chip Bărbat) şi ca Formă de Biserică în Exterior şi de Preoţie în Interior (Chip Femeie). Dar nu poate să „inverseze” cineva aceste „specificuri”, că face „ruperea” ICONICULUI de Personalizare HRISTICĂ.
De aici, Taina ACTIVULUI de Personalizare deosebit la Bărbat şi Femeie, care nu înseamnă „ierarhizare sau dezavantaj”, ci Taină de RITUAL Liturgic, spre PREFACEREA EUHARISTIEI, care este UNIREA Preoţiei cu Biserica, acel ICONIC în care „nu mai este chip de Bărbat sau de Femeie, ci CHIP DIVIN UNIC, în care se Transfigurează Egal şi Bărbatul şi Femeia.
Nu se poate Săvârşi EUHARISTIA-SUPRAPERSONALISMUL HRISTIC decât ca UNIRE Egală de Preoţie şi Biserică.
De aici şi Practica Filocalică a Misticii Isihaste, de „Rugăciune Liturgică” HRISTICĂ, care să facă tocmai Prefacerea EUHARISTICĂ în proprie Personalitate.
Zisa „tehnică” a Unirii Minţii cu Inima este tocmai UNIREA Chipului de Preoţie al Minţii cu Chipul de Biserică al Inimii, în Ritualul Rugăciunii Neîncetate, ca să se facă EUHARISTIE-TRUPUL Mistic HRISTIC, să „Naşti” din propria Personalitate „TRUPUL Mistic de Întruparea Lui HRISTOS”, asemenea Iconicului MAICII DOMNULUI care a NĂSCUT pe HRISTOS DUMNEZEU, nu doar pe Hristos Omul. Aşa şi Misticul Isihast, prin UNIREA Minţii Preoţiei cu Inima Biserica Naşte pe HRISTOS Cel EUHARISTIE, adică Cel Întrupat în PERSOANA ta, care se face „TRUPUL Mistic” al Lui HRISTOS. Noi nu mai Naştem ca MAICA DOMNULUI pe Însăşi PERSOANA HRISTOS, ci Naştem ÎNTRUPAREA ÎNTRUPĂRII Lui HRISTOS (Vezi Sfântul Simeon Noul Teolog, Filocalia, vol. VII, trad. Pr. Dumitru Stăniloae).

Femeia nu poate fi Preoţie Lucrătoare, ci Biserică NĂSCĂTOARE de Preoţie. Femeia este cea prin care DIVINUL Se Naşte în Creaţie. Preoţia Bărbatul face apoi Intrarea Creaţiei în DIVIN. Sublimul Femeii-Bisericii este că prin ea DIVINUL Vine în Lume, ca apoi prin Preoţie-Bărbat Creaţia să se Întoarcă la DUMNEZEU. Femeia este Chipul VENIRII Lui DUMNEZEU în Lume. Bărbatul-Preoţia este Chipul Reîntoarcerii Lumii la DUMNEZEU.

Bărbatul-Preoţia are Caracterul Creaţiei care „Caută” DIVINUL.

Biserica-Femeia este aceea care Naşte-Aduce DIVINUL în Creaţie. Personalizarea Bărbatului este „Liturghisirea” găsirii DIVINULUI.

Mistica Bărbatului este de Caracter Preoţie, care Caută Prefacerea Creaţiei în EUHARISTIE-Creaţie Divinizată.

Preoţia este Naşterea Creaţiei în DIVIN şi Biserica este Naşterea DIVINULUI în Creaţie.

Evidenţiem specificul Isihast de Chip de Bărbat şi Chip de Femeie, de mare importanţă Practică, pentru a nu se cădea în „misticismele” bolnăvicioase şi de „pervertire”, care se observă adesea.

„Inversările” de Personalizare sunt foarte periculoase, pentru că duc la acele „psihopatii” mistice urâte.

(pasaje extrase din volumul: Ieromonah Ghelasie, "Mystagogia Icoanei", ed. Platytera, Bucureşti, 2010).

Volumul "Mystagogia Icoanei" se poate comanda aici.