Ierom. Ghelasie Gheorghe: ISIHASMUL „coborât” în lume

ISIHASM înseamnă „Unire Mistică prin Hristos”. Hristos înseamnă Liturghie Euharistică. Liturghia înseamnă „Ritualul Sf. Duh în Cântarea Bisericii”, a Liturghiei Euharistice. Biserica fără Ritual şi Liturghie nu mai este Biserică. Cei „doritori” de intensă „trăire Liturgică” au găsit „calea Isihasmului”. Isihasm este „Liturghie Hristică Necontenită”, în Cântarea Minţii, Inimii şi Sufletului direct.
Rugăciunea Isihastă este „Cântarea Liturgică permanentă şi fără oprire” în cei care vor să fie „Biserică Vie” a lui Hristos. Isihasm este „Prelungirea de Liturghie Hristică” în Cântare necontenită de Minte, Inimă şi Suflet Personal. Pustnicii şi călugării au simţit „nevoia” unei „trăiri fără oprire” a Liturghiei lui Hristos. Astăzi se pare că „mulţi laici” din lume vor şi ei „aceasta”. Aşa „Isihasmul coboară în mijlocul lumii”. Aşa Isihasmul nu este doar al „pustnicilor şi călugărilor”, ci al tuturor. Isihasmul este „Prelungire de Biserică de afară în Biserică lăuntrică”, fiind Aceeaşi Unică Biserică a lui Hristos”. „Calea Isihastă” este „aceeaşi” pentru toţi, fără deosebire... Unii încearcă un „creştinism în afara Bisericii”. Fiţi cu atenţie. Chiar şi Biserica oficială a făcut greşeli de a „ţine în afara sa” pe mulţi „mistici”, ce la început păreau „neoficiali”... Să nu se „închidă Uşile Bisericii” niciodată, chiar dacă „unii sunt mai puţin de aceeaşi culoare”. Intraţi în Biserică, toţi cei cu „lucruri străine” vor deveni cu timpul ce trebuie. Biserica are „puterea să purifice şi să prefacă”.
Astăzi este o „năvală a laicilor spre Biserică”. Dar „laicii” nu se pot „debarasa” imediat de „impurităţile” lor, faţă de care Biserica trebuie să fie „răbdătoare şi educatoare”. Aşa este cu „Isihasmul laicilor” de astăzi. Mulţi ai Bisericii nu vor să-i „primească” în Biserică... pe considerente minore. Mare atenţie. „Copiii rătăciţi” se întorc „Acasă”, murdari, gălăgioşi şi cu obiceiuri rele... Nu-i respingeţi, că vă „omorâţi” propriii Copii... Nu le puneţi condiţii grele la început, ci pe parcurs ei înşişi vor „vedea” ce este „nepotrivit”. Laicii, cei din „lume” doresc „trăire Creştină, Isihasm”.
Să nu se confunde „Isihasmul laicilor” cu „isihasmul laic”. Unii poate ar vrea „un isihasm laic, fără Biserică”... Dar Isihasmul nu poate fi niciodată „laic-fără-Biserică”, Isihasmul însemnând „Prelungire de Biserică Hristică în Interiorul propriu”. Isihasmul este „Chip de Biserică Hristică” în Trăire proprie-individuală. Isihasmul poate fi şi „al laicilor”, al celor din lume, dar nu poate fi niciodată „isihasm laic-profan-nereligios-necreştin”.
Isihasmul nu poate fi niciodată „tehnică de spiritualizare”, Isihasm fiind „Liturghie Hristică în Trăire proprie”, adică Taină Hristică Divină. Tehnica este „lucrare laică-profană”, pe când „Taina Harică” este „Ritualul Chipului Sf. Duh”. Deosebiţi. Ritualul este Haric, pe când „tehnica” este „mecanicistă”. Unii văd şi în „Ritual” un „mecanicism” de „gesturi formale”... Aici se încurcă mulţi.
Unii „cad” într-un „ritual mecanic-teatral”, dar şi aceasta încă nu se poate „tehniciza-laiciza”. Cei care vor „redescoperi Ritualul Sacru” vor putea face deosebirea clară între „Ritual şi tehnică-mecanicism”. Isihasmul este „Ritual Sacru” şi niciodată „tehnică”. Mulţi „laici” vin în Biserică păstrând „reziduurile tehnicismului laic” şi greu renunţă la ele. Biserica să fie „înţelegătoare”, că pe parcurs va fi remedierea. Biserica să nu se „grăbească” în a „stigmatiza” aparenţele „neconcordante”. Doar în „cadrul Bisericii”, acestea se vor corecta. Nu „opriţi” Intrarea în Biserică, pe simple motive.

(text publicat în volumul "Avva Ghelasie, Cuvântătorul de Dumnezeu", ed. Platytera, Bucureşti, 2005, pp. 119-120)

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "Între SACRU şi profan, între Biserică şi laicizare"

Este mare nevoie de „Reînsufleţire Spirituală”. Toţi aşteaptă ca Biserica s-o facă. Într-adevăr, Biserica va face această „Minune”. Veniţi, toţi doritorii de Spiritualitate, veniţi în Biserică, reintraţi în Sacralitate şi Minunea va începe să se arate. Se încearcă o „rememorare” a Sacrului, prin tot felul de artificialităţi, pînă la „tehnicile laice de spiritualizare”.
Cultura Spirituală este astăzi în mare impas. Valorile Spirituale sînt considerate „învechite”, simple exponate de muzeu şi bibliotecă. Parcă nimic nu ne mai „atinge” Sufletul direct... Învăţătorii nu mai sunt ascultaţi, părinţii parcă sînt străini în propria familie, Prietenii nu mai există... totul este de un „tehnicism de interese profane”.
Fraţilor, să ne trezim. Nu este altă „cale” decît Resacralizarea Vieţii. Unde găsim Sacrul? ... îl cumpărăm, îl fabricăm?... Nu există decît „Un Unic Sacru, DUMNEZEU”. Reîntoarceţi-vă cu „faţa” către Dumnezeu şi veţi redescoperi Sacrul. Cei care „neagă” pe Dumnezeu de fapt îi „întorc” spatele.
Mulţi fac „filozofia” căutării Lui Dumnezeu. Întoarceţi-vă „faţa” către El şi L-aţi şi găsit. Chipul Sacralităţii lui Dumnezeu este „concretizat” în Chipul Bisericii. Biserica este Prezenţa Sacrului în lume. Unde nu mai este Chip de Biserică, acolo se şterg „urmele” Lui Dumnezeu.
Mulţi „invocă” o Biserică „interioară”. Fiţi atenţi. Dumnezeu „Vine de Dincolo” de noi. Mulţi fac filozofia că „adîncul Sufletului” nostru este „însuşi Divinul”. Mare atenţie. Dumnezeu este „dincolo” de noi, dar „trece şi locuieşte” în noi. De aceea, Dumnezeu este „întîi” Biserică „exterioară”, care „trecînd” prin „interiorul” nostru, ne face şi pe noi „biserici interioare”. Dacă Dumnezeu nu „trece” prin noi, Sufletul nostru este „gol” de Dumnezeu, şi se face „casă profană – laică”. Sufletul nostru „se face” Biserică doar dacă „trece” Dumnezeu prin el. În Sufletul tău „gol” de Dumnezeu, nu-L vei găsi niciodată.
Prin Biserica Lui Dumnezeu devenind şi tu apoi Biserică, doar aşa Îl vei întîlni cu adevărat. De aceea, trebuie să mergi la Biserică unde să-L primeşti pe Dumnezeu în Suflet ca să-L poţi avea. Fraţilor, fiţi sinceri căutători de Dumnezeu, altfel vă „autoînşelaţi”. Ca să deveniţi şi voi Biserici „proprii”, trebuie să vă adunaţi în Biserica Lui Hristos, unde se „săvîrşeşte”Liturghia Împărtăşaniei Sale, prin care Dumnezeu va „intra” în Sufletele voastre şi vă va face Biserici – Templele Sale.
Fără „Împărtăşirea” din Liturghia lui Hristos nu veţi deveni cu adevărat „Biserici proprii”. Prin aceasta se va săvîrşi Minunea „Reînvierii Spirituale”, prin Împărtăşirea din Liturghia Bisericii Lui Hristos. Veniţi, fraţilor, la Liturghia Hristică, şi aşa vă veţi „trezi” Sufletele la Spiritualitate. Veniţi „aşa cum sînteţi, mai puţin pregătiţi”, că Participarea la Liturghie este aceea care vă va „pregăti” Sufletul să-L primiţi pe Dumnezeu.
Orice Participare la Liturghie este o „scînteie” ce va aprinde „Lumina” întregului Suflet. Nu rămîneţi în „afara” Bisericii. Cei lipsiţi de Biserică fac un fel de Sacralitate în „gol”. Nu faceţi „Spiritualitate în gol”, în „afara” Sacrului Bisericii, că este o spiritualitate „artificială”. Ieşiţi din „profan şi laicizare” şi intraţi în Sacru prin Biserica Lui Hristos.

(text publicat în volumul "Avva Ghelasie, Cuvântătorul de Dumnezeu", ed. Platytera, Bucureşti, 2005, pp. 117-119)

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "Avva şi Ucenicul"

I

Consemnez în câteva amintiri, momente de Ucenicie pe care şi eu le-am avut faţă de Avva-Duhovnicul meu.

Avva Pustnicul, cum îi ziceam eu, era simplu, dar cu o pătrundere Duhovnicească şi chiar obişnuită, deosebit de mare. Se uita doar la tine şi te „citea” până în străfunduri.

Eu mai ştiam din Patericul Egiptean, din Vieţile Sfinţilor, mai ştiam câte ceva despre Duhovnicie şi Ucenicie şi căutam să găsesc aceste „modele” şi între mine şi Avva Pustnicul. Dar Avva Pustnicul m-a luat direct în specificul său. Mi-am dat seama că Practica este PESTE cele teoretice şi dacă nu ştii să vezi acest „PESTE”, te poticneşti şi chiar faci contraziceri între teorie şi practică.

Mi-am dat seama, că de la Duhovnicul Avva trebuie mai mult să descoperi tu din cele ce „face el” ca PRACTICĂ de TAINĂ.

Se ştie că au fost „Duhovnici Mari”, care au vorbit şi şi-au arătat Viaţa foarte puţin, dar prin faptul că au avut câte un „Ucenic tot aşa de Mare”, li s-a DESCOPERIT TAINA Duhovnicească pe care au URMAT-O, şi aşa s-au evidenţiat reciproc.

Mulţi se plâng că nu mai găsesc Duhovnici Mari şi Duhovnicii se plâng că nu mai găsesc „Ucenici Mari”... şi iată criza Practicii Duhovniceşti.

Cine va reuşi să „depăşească” şi această „Criză Duhovnicească” va reuşi să REDESCOPERE şi o PRACTICĂ de TAINĂ, PESTE toate lipsurile şi piedicile.

Sunt Duhovnici care se silesc să „aprindă” FOCUL Duhovnicesc în Ucenici, şi cu greu reuşesc.

Să fii tu însă însuţi ca Ucenic, un „ÎNFOCAT” Duhovniceşte este ideal.
Trebuie înţeles, că cel mai important este să fie „Ucenici Mari şi ÎNFOCAŢI”, că aceştia Descoperă şi menţin şi pe Duhovnicii Mari şi totodată se fac „Urmaşi şi Continuatori”.

Unde lipsesc Duhovnicii Buni, înseamnă că lipsesc de fapt „Ucenicii Buni”, capabili de Duhovnicie.

Sunt Ucenici din Curiozitate trecătoare; sau care, când văd anumite greutăţi, „renunţă”, sau sunt într-o fluctuaţie de renunţare şi reveniri; mai puţin sau deloc Ucenici ÎNFOCAŢI, ce nu se împiedică de nimic şi caută fără încetare „GĂSIREA Duhovnicească”.

Această GĂSIRE Duhovnicească nu ţi-o poate da nici un Duhovnic, cât de mare ar fi, ci trebuie s-o câştigi tu direct şi Personal. Şi aşa Vei putea fi şi tu un Urmaş al TAINEI Duhovniceşti.

Fac aceste remarci, că de abia acum, după zeci de Ani de „Ucenicie şi Căutare”, am înţeles ce este „Adevărata UCENICIE”. Este o „Mare” ARTĂ de TAINĂ, ce te dovedeşte dacă ai „talent” sau nu, sau eşti un mâzgălitor şi un fals „cântăreţ”.

De aceea, majoritatea se feresc să vorbească despre această „PRACTICĂ de UCENICIE”, că mulţi o vor „batjocori” mai mult, decât o vor primi.

Avva Pustnicul chiar din prima zi m-a avertizat:
- Poţi sta pe lângă mine, dar nu te consider ca Ucenic. A fi Ucenic înseamnă să te LEGI tu de mine şi eu de tine şi aşa să ducem JUGUL CRUCII Duhovniceşti.
Este greu să ne „POTRIVIM”. Aşa, te rog, nu-mi strica „Liniştea” cu această „Obligaţie” în plus. Dacă tu ca Ucenic te vei „LEGA” de mine, fără ca eu să mă LEG de tine, treaba ta. Dacă eşti capabil să mă URMEZI fără ca eu să-ţi cer, fără ca eu să-ţi spun prea multe, este treaba ta să te faci „Ucenic”. La urmă de tot, se va vedea dacă şi eu te „PRIMESC”, şi te ÎNFIEZ ca Ucenic. Să vedem ce „FOC de Ucenic” ai.

Avva Pustnicul era deja dezamăgit de mulţi care au încercat să-i fie Ucenici, care i-au adus multe necazuri şi greutăţi. Unii au încercat să fie Ucenici cu diferite interese materiale, alţii crezând că vor primi „Vindecări miraculoase”, alţii ispititori şi chiar vrăjmaşi.


II

Îmi spunea Avva Pustnicul:
- Fiule, să nu admiţi pe lângă tine Ucenic supărăcios, gâlcevitor, viclean şi pătimaş.

Aşa mă punea tocmai la aceste probe. Când vroiam să vorbesc, mă respingea chiar brutal şi mă refuza să mă vadă câteva zile. Ca un făcut, când aveam nevoie de mâncare, eram necăjit şi luptat şi aş fi putut fi ajutat, tocmai atunci mă respingea.

La început am fost surprins şi nedumerit, apoi am căzut în bănuiala de răutate, că vrea să scape de mine şi cu adevărat să mă alunge. O mânie şi o supărare nemaipomenită răbufnea în mine, de îmi venea să mă răzbun, să-l bat chiar. Mă luptam totuşi cu gândul „dacă mă încearcă de răbdare şi să vadă dacă sunt supărăcios”.

- Fiule, îmi mai zicea Avva, Ucenicul Supărăcios este ca o „muiere blestemată”... Fii atent, eu sunt călugăr şi nu am voie să am pe lângă mine „chipuri muiereşti”. Dacă te Superi ca o muiere, să dispari din faţa mea, că şi eu te alung ca pe un „drac blestemat”.
Cel mofturos şi Supărăcios să nu fie făcut călugăr şi să fie scos din Mănăstire. Să nu ai milă de Cel Supărăcios ca de un Şarpe otrăvitor, pe care trebuie să-l alungi. Este prima condiţie şi baza Vieţii Duhovniceşti: să domini Supărarea şi mofturile ca de muiere. Te tulburi pe moment ca om, dar trebuie să-ţi domini Supărarea şi mai ales ţinerea Supărării. Eu de copil am primit lecţii aspre în acest sens. Eu eram foarte mânios şi Supărăcios, dar Mama m-a bătut, m-a lecuit de acestea... Eu mă supăram aproape permanent, de nu mai ştia nimeni cum să se poarte cu mine... mi se părea că toţi mă desconsideră, că nu mă iubesc, că Mama ţine mai mult la sora mea... şi multe altele, nenumărate... Mama, cum mă vedea supărat şi mânios, îmi trăsnea o bătaie zdravănă, care şi mai mult mă mânia şi mă supăra. Şi Mama mă închidea în beci, unde mă ţinea nemâncat şi în frig.
- Femeie, îl omori, îi zicea Tata.
- Mai bine să moară, răspundea ea, decât să fie „muiere cu barbă, mai târziu”.
Seara venea să mă scoată din beci.
-Drăcuşorule, te-ai făcut iarăşi Îngeraş?.
Aceste Cuvinte m-au luminat dintr-o dată... era clar... dracul din mine trebuia să-l fac Înger, obligatoriu. Supărarea şi mânia erau „dracul din mine”... toţi îl avem, dar trebuie să-l facem Înger... Aşa că, de atunci mă sileam să fac aceasta şi mi-a prins bine. Acum vreo câţiva ani am avut un zis Ucenic la fel, foarte slab de caracter şi repede se supăra... Am încercat să-l ajut, să-l povăţuiesc, dar el nu se silea deloc să-şi facă „dracul din el iarăşi Înger”... Un altul în schimb, repede se mânia, se supăra, dar peste câteva minute îi trecea, cerea IERTARE şi uita Supărarea...

- Dar, Avva, poate pe drept mă supăr?
- Fiule, să treci şi PESTE DREPTATE, este Puterea de a învinge supărarea, să fii „DEASUPRA” a Toate, şi atunci ierţi orice, înduri orice, primeşti loviturile chiar de la cel de aproape. Să te „RIDICI DEASUPRA a Toate” permanent. Duhovnicii au mari probleme mai ales cu Uceniţele-Femeile, ce au Însăşi Caracterul Supărăcios şi mofturos. Pe cele ce se Supără să le alungi imediat, ca pe nişte „draci”, fără milă. Dacă revin smerite şi hotărâte să nu se mai supere, le reprimeşti... şi doar aşa le formezi ca Adevărate Uceniţe.

Fiule, încă un fapt de mare importanţă: să nu se creadă şi nici să se aibă falsa pretenţie, ca Duhovnicul să IUBEASCĂ pe Ucenici şi la fel Ucenicii să IUBEASCĂ pe Duhovnicul-Avva. Aici apar cele mai groaznice nenorociri, între Ucenici şi Duhovnic.

Ucenicul trebuie să vadă în Avva-Duhovnic o posibilitate de „Salvare şi mântuire”, ca şi un „Doctor împotriva morţii”. Aşa, Ucenicul nu trebuie să aibă „pretenţii”, ci să „primească” întru totul cele „date de Duhovnic”.

Duhovnicul trebuie să fie „neutru” şi egal faţă de toţi, şi Ucenicii apoi se ALEG, care se vor ATAŞA de Duhovnic şi care îl vor ASCULTA şi îl vor URMA.

Până nu se trece prin această treaptă a unei ALEGERI stricte, nu se poate trece la a doua Treaptă, care este CINSTIREA Duhovnicească, prin care Ucenicul începe să SFINŢEASCĂ ASCULTAREA şi IMITAREA Duhovnicului.

În prima treaptă, se primeşte de la Duhovnic sfaturi şi porunci-canoane, stricte, ca nişte „LEGI”, indiferent de Ucenic şi Duhovnic. În a doua treaptă, „LEGILE” mai primesc HARUL-LUMINA de DINCOLO, ce dă o Sacralitate DUMNEZEIASCĂ Duhovnicului.
În prima treaptă, Ucenicul vede pe Duhovnic ca pe un „LEGIST” ce produce tocmai acele răbufniri de supărări şi respingeri.

Ucenicul ar vrea ca de la început, Duhovnicul să-i fie ca un IUBITOR Părinte... Atenţie! Este o mare greşeală şi din partea Ucenicului şi din partea Duhovnicului.

În prima treaptă, trebuie să se treacă strict prin „FOCUL LEGII”, fără nici o altă adăugire. Duhovnicul este LEGEA Sfântă pe care nu o poate călca nici el, nici Ucenicul. Cine nu PRIMEŞTE LEGEA întru totul, nu poate deveni niciodată un adevărat Ucenic.

În această Treaptă, Duhovnicul este adesea considerat rău, neînţelegător şi batjocorit ca lipsit de Duhovnicie. Aici se ALEG Ucenicii adevăraţi, care chiar de se mai supără, încep să înţeleagă şi să prefacă „dracul din el, în Înger”.

Această Supraminune este prima treaptă a Uceniciei. Diavolul nu se mai face Înger, că nu vrea, dar tocmai aici este marea Taină, că tu ca Om nu mai vrei să fii ca diavolul, ci Vrei să fii ASCULTĂTOR ca un Înger, VREI să fii ca un Înger, şi aşa tu ca Om poţi face acest imposibil, poţi face acest imposibil ca să „VREI PESTE refuzul drăcesc”. Această luptă cu propria „VRERE” este prima Treaptă.
În prima Treaptă, Ucenicul trebuie să fie „ROBUL LEGII”, în care Ucenicul ca şi Robul nu are nici un drept, care poate fi bătut, batjocorit şi chiar vândut. Robul nu are nici un Cuvânt în faţa STĂPÂNULUI-Duhovnicului.
Robul este Omul–animal, care suportă pe STĂPÂNUL său fără supărare şi revoltă.

Ucenicul care va reuşi să fie un astfel de ROB-Duhovnicesc, va putea trece la Treapta a doua, a HARULUI.

Îmi spunea Avva Pustnicul, că la prima Treaptă, cu Femeile este mai complicat. Femeia se „PREFACE” Roaba LEGII, pentru „Satisfacerea ascunsă” a ei, şi când va vedea că nu ajunge la aceasta, răbufneşte cu furii şi supărări drăceşti, greu de corectat. Supărarea Femeii este mai „drăcească” decât a Bărbatului, că „NU VREA” să PREFACĂ pe „dracul din ea în ÎNGER”. Femeia amestecă Duhovnicescul cu propriile ei „Satisfacţii şi Insatisfacţii ascunse” şi cu mare greutate se poate interveni. Dar, Duhovnicul să nu LASE LEGEA, şi Ucenicele astfel se ALEG, care pot DEVENI Ucenice sau nu. „Mila drăcească feministă” de a lăsa LEGEA, este cea mai mare greşeală a Duhovnicului. Mulţi Duhovnici cad ei înşişi „Robi ai milei drăceşti feministe”.

În prima Treaptă, Duhovnicul este CRUCE şi RĂSTIGNIRE pentru a ÎNVIA apoi în HAR - treapta a doua.

În treapta întâi, Duhovnicul este cu bâta, cu sabia în mână. Ucenicul îl vede pe Duhovnic „LEGISTUL”, HOTARUL, peste care nu poate trece.

ÎNVIEREA în HAR din Treapta a Doua este „DESFACEREA LEGII în HAR”, în care LEGEA - HOTARUL Duhovnicesc se TRANSFIGUREAZĂ şi se DESCHIDE ca o UŞĂ de Taină spre Lumea DE DINCOLO.

LEGEA-Canonul Duhovnicul nu mai este ceva „închis”, ci se DESCHIDE şi aşa se PRIMEŞTE de Ucenic cu o BUCURIE de Taină, şi aşa „îndrăcirea din tine se preface în Înger”.

Duhovnicul el însuşi este văzut ca un ÎNGER al DOMNULUI, chiar dacă Poartă SABIA. Şi aşa O CINSTIRE SFÂNTĂ se trezeşte în Ucenic şi o ATENŢIE Duhovnicească în Duhovnic.

Atenţie! Aici pot apare „dulcegăriile feministe zis duhovniceşti”, nenorocirea căderii multora.

Mulţi zişi Ucenici cred că „CINSTESC pe Duhovnic cu tot felul de „atenţii înşelătoare”. Atenţie! Duhovnicul să fie „aspru” cu „darurile” de la zişii Ucenici, şi pe cât posibil să le refuze. Unii vor să „cumpere şi să domine” pe Duhovnic cu astfel de „daruri”. Femeile încearcă în acest sens tot mai mult.

Duhovnicul trebuie să „Primească”, dar să „ardă” totul în faţa Ucenicilor respectivi.

Un Duhovnic avea obiceiul ca tot ce aduceau în „Dar” Ucenicii, împărţea imediat în jumătate şi Binecuvânta şi îl da înapoi, ca Ucenicii să se SFINŢEASCĂ, iar restul îl da altora şi el oprea foarte puţin.

Ucenicii să ştie că Duhovnicul nu poate fi „cumpărat” cu „darurile” lor.

Treapta a Treia este cea mai ÎNALTĂ, a Ucenicului cu adevărat, când HARUL LEGII se face şi IUBIRE de FIU şi de PĂRINTE.

Au fost şi Sfinţi, care nu au avut Ucenici care să URCE la această TREAPTĂ. Complexul Duhovnicesc implică şi „Sfătuiri ample”, dar Treptele dintre Ucenic şi Duhovnic trebuie respectate.


III

N-am să uit prima mea „confruntare” cu Avva Pustnicul.

Trecuse mai mult de o Lună de zile. Eu stam într-o colibă nu departe de a Pustnicului. Avva Pustnicul se ferea să-i văd eu „nevoinţele Duhovniceşti”, de aceea, el sta retras. Pe zişii Ucenici îi primea din când în când.

- Fiule, Duhovnicul niciodată nu trebuie să stea în aceeaşi încăpere cu Ucenicul. Şi Duhovnicul este încă Om, are chiar unele neputinţe ce pot „sminti-deruta” pe Ucenic. Apoi Ucenicul nu trebuie să vadă de la început „nevoinţele” Duhovnicului, ci după ce trece prin Treptele Uceniciei, mai înainte menţionate.

Ucenicul „Cere” INTRAREA la Duhovnic şi Duhovnicul după „Înţelepciunea” sa, îl va PRIMI şi îl va Povăţui.
Ucenicul trebuie să fie acel „rob Duhovnicesc”, ca să câştige „HARUL Uceniciei”.

Ucenicul în schimb să întrebe de are nevoie de ceva ca lucrări exterioare. Şi eu tăiam lemne, i le aduceam lângă uşă, îi duceam Apă şi îi făceam mici servicii.

Eu însă ardeam de dorinţa să-i stau în preajmă, să stau ca Maria la Picioarele lui, nu să slujesc ca Marta.

Avva mă „refuza”, mă lăsa să mă zbat, ca prin aceasta să mi se „rupă lanţurile drăceşti din mine”.

Într-o zi, după lupte aprige cu tot felul de gânduri, m-am dus la Avva, să mă „întărească”. Mă plictisisem şi parcă doream să plec din nou în lume.

Ca un făcut, nu m-a primit. Mai „aşteaptă” a fost tot răspunsul său, fără să-mi deschidă Uşa.

Dintr-o dată m-am înfuriat, am tras un picior în Uşă de s-a crăpat, şi supărat m-am reîntors la colibă. Începuse şi o ploaie torenţială, ce m-a udat zdravăn.

Fierbeam de Supărare şi mânie. Nu puteam înţelege această „Duhovnicie de armată”, sau cum o judecam eu în furia mea, ca pe o „duhovnicie răutăcioasă”... Oare de ce ni se pare că Duhovnicii sunt răutăcioşi, că fac pe Sfinţii şi ei sunt nişte „falşi duhovniceşte”?... Aşa şi mai multe şi mai rele îmi treceau prin cap.
Îmi venea să plâng, dar mi-aduceam aminte să nu fiu „muiere cu barbă”. Nu mă mai puteam Ruga. Mâncam ca un apucat şi pofte nemaipomenite de mâncare şi de desfrâu se răscoleau în mine.

Am făcut şi eu pe Supărăciosul şi o Săptămână de zile nu m-am mai dus la Avva. Îl uram de moarte.

Îmi sunau în urechi Cuvintele Pustnicului: „mai AŞTEAPTĂ”.

Spumegam de furie... cât să mai AŞTEPT?... Duhovnicii aceştia au pierdut noţiunea timpului... Nu, nu, de o mie de ori nu, fără această insuportabilă AŞTEPTARE...

În această zbatere am început să „pricep” câte ceva. Vasăzică, Ucenicia este în primul rând „AŞTEPTARE de robie Duhovnicească”. Cât să AŞTEPT? Vasăzică, până se va preface „îndrăcirea din mine în Înger” – trebuie să AŞTEPT.

Eu doream ca repede să PRIMESC toate TAINELE Duhovniceşti, dar atenţie, nu se dau „Mărgăritarele porcilor”.

Şi unii Duhovnici fac greşeala de „aglomerează” pe Ucenici cu zise „Înduhovniciri”, care mai mult strică şi niciodată nu le „formează” un chip adevărat de Ucenici. Copilul nu poate fi dintr-o dată Bărbat, până nu Creşte. Ucenicul trebuie să Crească.

Aşa am început să mă calmez. M-am dus la Avva smerit ca un „căţeluş flămând şi supus”.

- N-ai murit, Fiule?, au fost cuvintele Pustnicului.
- Iartă-mă Avva!, atât am putut şi eu răspunde.
- Vezi că mâine este Ziua când trebuie să te Spovedeşti, a mai adăugat el.

Ah! Şi Spovedania mă răscolea cu furii. Mă luptau gândurile rele, patimile tinereşti şi tot felul de aiureli drăceşti... Eu doream ca Avva la Spovedanie să mă „scape” dintr-o dată de acestea. Avva, calm, îmi zicea: AŞTEAPTĂ cu Răbdare!
- Cât să mai AŞTEPT, că nu mai pot... Crăp...
– Asta şi trebuie, să „CRĂPI”, şi aşa ţi se va DESCHIDE Fiinţa ta, ca să pătrundă HARUL DOMNULUI IISUS HRISTOS.

- Sunt un mizerabil, un pătimaş ascuns, un îndrăcit acoperit... fă ceva cu mine....
- Tu trebuie să faci, nu eu, îmi răspundea Avva.
- Ce să fac?
- De câte ori să-ţi repet... AŞTEAPTĂ cu Răbdare. Copilul face pe el, miroase şi încet-încet se schimbă... Ucenicul este ca un Copil-puturos, care trebuie să devină tot mai conştient de murdăria lui şi aşa Creşte.
- Cum să mă Curăţ?
- Cu POST şi cu RUGĂCIUNE!
- Ah! Încă o răscolire de furie şi supărare...

În Pustie unde stam cu Avva Pustnicul nu aveam de mâncare decât Grâu şi Porumb, din care făceam zisa „PÂINE Pustnicească”, făină cu puţină Apă şi Coca tare făcută ca un pesmet de un centimetru grosime, ce îl uscam la aer liber.

Zdrobeam zilnic o măsură de un Pumn de Grâu şi Puţin Porumb, că altfel Coca după uscare devine foarte tare, Porumbul dându-i o Sfărâmiciune.

Mai aveam nişte poame de Mure, zmeură, măceşe şi câteva pere pădureţe. Mai aveam şi nişte Oţet din aceste Poame.

Eu, cel învăţat cu mâncări grase, drese, prăjite şi diverse, acum eram silit să mănânc o „Cocă fără gust”... La început nu prea am băgat în seamă, de foame o mâncam oricum. După un timp, mi-a devenit greţoasă şi insuportabilă.

- Avva, nu mai pot mânca PÂINEA asta insuportabilă.
- ÎMPRIETENEŞTE-TE cu ea!
- Ce măciucă de furie... Cum să mă ÎMPRIETENESC?...
- Descurcă-te singur... dar să ştii că nu ai altceva de mâncare, este singura, singura...

Eram exasperat. De aici înclinaţia mea de a face tot felul de REŢETE. Aşa făceam un fel de „Lapte” din PÂINEA aceasta înmuiată, sau direct din Grâul şi Porumbul măcinat. Apoi mai făceam diferite combinaţii cu Verdeţuri. Nu combinam cu fructe, că îmi produceau gaze în stomac. Aşa, m-am ÎMPRIETENIT cu PÂINEA Pustnicească.

Referitor la POST, Avva îmi zicea:
- Fiule, poţi mânca de câte ori îţi e foame, dar nu altceva. Aici este secretul, să fie doar PÂINEA şi adaosurile simple de Verdeţuri. Poţi încerca să Posteşti până seara, chiar şi două-trei zile... treaba ta, dar te vei convinge că POSTUL este „nu ca durată”, cum cred majoritatea, ci de „ce ANUME mănânci”.

Să mănânci doar Cereale ca PÂINE, cu mici adaosuri de Verdeţuri şi alte feluri, este POSTUL Pustnicului în primul rând şi al celor ce mai vor şi dintre alţii.

Unii zic că Postesc până Seara, când mănâncă tot felul de mâncăruri tari şi pregătite, cu multe dulciuri şi fierturi, prăjeli...

Patimile tinereşti aici îşi au baza... în mâncare.

La mine, aici în Pustie, nu găseşti decât Grâu şi Porumb, fără Fasole boabe, fără uleiuri prăjite. Uneori mai aducea câte cineva Cartofi, Nuci şi Pâine coaptă pe care o făceam posmagi pentru „Ciorba de Pâine” din Sărbători. Nu se admit dulceţurile, decât Fructele de Pădure. Vara, mai sunt Ciuperci. Urzicile sunt Verdeaţa de bază ce se usucă şi pentru iarnă.

Referitor la RUGĂCIUNE, iarăşi Avva Pustnicul avea Specificul său pentru Ucenic. Cum se RUGA el în ascuns, era altceva.

Nu-l pune pe Ucenic la multă RUGĂCIUNE, ci pune-l să se mişte mult cu diferite lucrări fizice. Opreşte-l pe Ucenic să facă „extremismul” RUGĂCIUNII multe la început, că va „întărâta” prea mult „îndrăcirea din el” şi de asemenea patimile.

Să facă în schimb multe metanii şi închinăciuni. Mie, deşi eram mai slăbuţ fizic, mi-a dat până la 500 de metanii şi 3000 de Închinăciuni.

-Vreau Rugăciunea Minţii şi a Inimii, îi ziceam eu.
- În Treapta întâi, Ucenicul nu are voie la aceasta.
- Fac Rugăciunea fără atenţie, de formă... cu multe gânduri.
- Nu au importanţă aceasta..., îmi spunea pustnicul, trebuie făcută însă cu stricteţe şi la timpul ei.

Aşa, mult timp păream în „aer”. Mâncam de formă, mă Rugam de formă, toate le făceam fără nici-o tragere de inimă.
AŞTEPTAM, însă, CRĂPAREA de Taină din mine, cum zicea Avva.

Deveneam mai potolit, îmi trecea supărarea şi furia mai repede.

AŞTEPTAREA de Taină parcă o simţeam ca pe un DUH ce îl DOREAM să COBOARE peste mine şi să INTRE în mine.

AŞTEPTAM Treapta a Doua a Uceniciei, Treapta de DESCHIDERE de HAR DIVIN.

Începeam să am şi BUCURIA cea Duhovnicească!

Aceste „repere” sunt valabile şi pentru cei din Obştea Mănăstirii. Fratele începător să Asculte de Regula Mănăstirii ca Prima Treaptă. Faţă de Duhovnic să aibă apoi Cinstirea Cuvenită, şi aşa în măsura DORINŢEI sale Duhovniceşti va URCA la cele HARICE.


IV

Mulţi doresc şi nişte relatări despre „Viaţa intimă” a Pustnicului Avva. Duhovnicii mai deosebiţi ascund Viaţa lor Duhovnicească şi ce mai descopăr Ucenicii este câte o frântură. Încerc şi eu câteva frânturi.
De abia acum, după ani mulţi, pot discerne în ce consta „Taina Duhovnicească” a Pustnicului Avva, cum îl Numeam eu.

De aici am deprins eu Specificul Carpatin pe care încerc să-l evidenţiez şi să-l readuc în atenţie. Avva Pustnicul era un băştinaş-pământean, cu „Sânge pur Strămoşesc”, cu acel „Memorial de Neam şi Pământ autohton, în care se PĂSTRA toată MOŞTENIREA Locului. Era UNA cu Neamul-Pământul-Locul.

Mai mult Avva Pustnicul era şi el un „Urmaş-Continuator al Pustnicilor Carpatini”, făcând Ucenicia la vreo-câţiva ce i-a mai prins în viaţă.

Pustnicii noştri din Munţii Carpaţi au fost „LEGAŢI” de o TRADIŢIE a „LOCULUI” pe care eu încerc acum s-o „definesc”, s-o încadrez să zic aşa şi „Teologic-mistic”.

Pustnicii Mari Carpatini, simpli şi ai Pământului, nu aveau „şcolile” din Muntele Athos, Ierusalim, Rusia, ci aveau „PREDANIA SÂNGELUI LOCULUI-Pământului”. De aici, Specificul Carpatin pe care eu îl încadrez în zisa Mistică a ICOANEI.

Avva Pustnicul avea în mod deosebit O ICOANĂ Mare cu MAICA DOMNULUI cu PRUNCUL DUMNEZEIESC în Braţe, la care avea şi o Candelă, singura pentru care folosea „Uleiul” adus şi procurat în mod special.

ICOANA aceasta era pentru el totul. La început, l-am învinuit chiar de un fel de „idolatrie”.

Eu deja citisem câteva Scrieri Filocalice, îndeosebi despre Isihasmul Sf. Grigore de Palama, referitor la „Rugăciunea Minţii”.

Aveam şi eu părerea că Mintea şi Duhul ei este adevărata Duhovnicie. Avva Pustnicul nu făcea Rugăciunea Minţii, ci RUGĂCIUNEA ICOANEI.

În slăbiciunea şi aprinderea mea tinerească încercam să-l învăţ eu pe Avva „Mistica Isihastă”. M-a ascultat zâmbind şi nu mi-a dat nici un răspuns. Doar după câteva zile îmi zise:
- Omul este Fiu sau Minte? Fiul are Minte şi Simţire şi ICOANA de FIU este Omul. Om şi FIU este totuna. Omul este Fiul şi Fiul este Omul. DUMNEZEU a SUFLAT în Om tocmai Chipul de FIU şi acesta l-a făcut Om. Fiul este Omul Întreg şi Omul Întreg este Chip de FIU.

Dar, Avva, Taina de DUH a Chipului de FIU este Mintea ce-l înalţă deasupra a toate spre DUMNEZEU.

Pentru mine Fiule, DUMNEZEU a făcut Lumea ca să COBOARE EL în ea, Minunea cea mai mare, şi îmi arată ICOANA.

- Avva, Lumea este stricăcioasă şi doar Mintea este „Asemănarea” Chipului Lui DUMNEZEU. Omul trebuie să treacă DINCOLO de Trup.

- Fiule, Omul este Om, tocmai că este Fiu în Trup.
- Aşa este! Omul peste Trup este Înger.
- Fiule, să nu fii eretic, cum zici tu. Să nu confunzi Omul cu Îngerul şi nici să nu-i amesteci. Omul niciodată nu se face Înger şi nici Îngerul nu se face Om, ci se „Aseamănă” ca Făpturi Iubitoare de DUMNEZEU. Omul să IUBEASCĂ pe DUMNEZEU ca un Înger, şi aşa este Asemănare de Înger, dar nu însăşi ca Înger. Se zice că Îngerii căzuţi ca diavoli încearcă să se „împreuneze cu oamenii”, în dorinţa lor de a se face Oameni, dar nu este posibil şi aşa „îndrăcesc” pe Oameni, mai ales pe Femei. De aceea, nicăieri diavolii nu caută „loc” ca în Oameni. Şi în Biblie se zice că Îngerii-diavolii au plănuit să se „împreuneze” cu Fetele frumoase ale Oamenilor, dar n-au făcut altceva decât să le „îndrăcească în desfrânare” şi aşa se spune că au ieşit Uriaşii... dar să nu se creadă că diavolii-îngerii înşişi s-au născut ca Uriaşi, ci patimile drăceşti din Fetele Oamenilor au produs Oameni anormali, dar tot ca Oameni şi tot prin Împreunare Omenească, dar cu „împătimire drăcească”.

Omul este Făptura cea mai de TAINĂ a Lui DUMNEZEU, de aceea FIUL Său S-a ÎNTRUPAT în Chip de Om, că Omul a fost Creat ca TAINA Chipului FIULUI. Pentru mine, Omul ca Asemănare a FIULUI Lui DUMNEZEU, este totul, iar că are şi Minte şi Inimă, este alcătuirea omului.

- Dar Mintea îl face pe Om ca Om, susţineam eu.
- Eu consider că CHIPUL de FIU îl face pe Om ca Om. Eu pe DOMNUL HRISTOS îl văd ca CHIP de FIU al Lui DUMNEZEU, iar că este şi Mintea ce a Gândit Lumea, este Lucrarea Sa. Eu nu amestec CHIPUL cu Lucrarea. Pentru mine, ÎNTRUPAREA în CHIP de Om a Lui HRISTOS este mai întâi şi apoi CEL de Dincolo de Lume. Pentru mine, DUMNEZEU Cel VENIT în Lume este mai întâi şi apoi Cel Dincolo de ea.
- Cu Mintea noi trebuie să ajungem la DUMNEZEU Cel Dincolo de Lume, ca DUH, să ne Înălţăm în DUMNEZEU, susţineam eu.
- Eu nu mă Înalţ niciodată în DUMNEZEU, ci ca Făptură de jos îl CHEM pe DUMNEZEU să COBOARE la Mine şi aşa să mă ÎNTÂLNESC cu El.
- HRISTOS Cel ÎNVIAT, cu TRUPUL în DUHUL Cel Dincolo de Trup, este HRISTOS Cel Adevărat.
- Pentru mine, susţinea Avva Pustnicul, HRISTOS Cel ÎNVIAT tocmai în TRUP, ca să RĂMÂNĂ pentru VEŞNICIE TRUP, nu ca să treacă în DUHUL Cel Dincolo de Trup, este Marea TAINĂ. Pentru mine, cum am Învăţat de la Duhovnicul meu, DUHUL care COBOARĂ în Trup este DUHUL ce îl Primim noi. Eu nu mă RIDIC în DUH, ci CHEM ca DUHUL să COBOARE la mine Făptura şi aşa să mă Înduhovnicească.
- DUMNEZEU a Creat Lumea ca s-o RIDICE la El şi să o „facă Dumnezeu după HAR”, să o PREFACĂ în DUH, să o facă PĂRTAŞĂ la Cele DUMNEZEIEŞTI, susţineam eu.
- DUMNEZEU a Creat Lumea, nu ca s-o desfiinţeze apoi, nu ca să o „dizolve” în DUH, ci ca VEŞNIC DUHUL să COBOARE în Lume şi să se ODIHNEASCĂ în Făpturile Sale. Această ODIHNIRE de DUH şi în Făptură este Duhovnicia moştenită la noi. HRISTOS Cel ÎNVIAT ODIHNEŞTE tot în TRUP, nu în DUH, de aceea Marea TAINĂ a Lui HRISTOS rămâne tot VEŞNICA Sa ÎNTRUPARE. De aceea, noi avem SF. ÎMPĂRTĂŞANIE cu TRUPUL DUMNEZEIESC al Lui HRISTOS Cel ÎNVIAT, Cel ce în TRUPUL Său ODIHNEŞTE şi pe SF. DUH.

La început mi se părea că Avva Pustnicul contrazice învăţătura Filocalică, dar mi-am dat seama, că de fapt este acelaşi lucru, dar într-un specific propriu al Locului, specificul autohton-Carpatin.
DUMNEZEU este şi în COBORÂRE şi în URCARE şi pe ambele Căi este ÎNTÂLNIREA cu EL. Să te ODIHNEŞTI tu în DUHUL prin Contemplarea Minţii sau să se ODIHNEASCĂ DUHUL în tine, Trup şi Suflet, este acelaşi fapt. DUHUL dă o CONDIŢIE DUMNEZEIASCĂ în ambele cazuri.

Eu am Numit acest specific autohton de predilecţie spre ÎNTRUPAREA DUHULUI HRISTIC, ca specific ICONIC.

Avva Pustnicul, moştenitor al Memorialului ancestral al Pământului acesta, avea din plin acest DUH.

- Cum te ROGI Avva, nu cu Mintea?
- Fiule, eu mă ROG cu toată Fiinţa mea, Suflet şi Trup, ca Întreg de Om. Eu fac din Om ICOANA ODIHNEI Lui HRISTOS. Uită-te la ICOANĂ... totul este ODIHNĂ, în care DUHUL DUMNEZEIESC poate să-şi facă LOCAŞ. Ce mare BUCURIE Duhovnicească este ca tu să te faci LOCAŞ ODIHNEI Lui HRISTOS şi al PRESFÂNTULUI DUH. Eu nu mă Ridic cu Mintea şi Inima la Cele de DUH, ci mă fac Trup şi Suflet ÎNCHINARE de Om-Fiu, şi în ICOANA de ÎNCHINARE CHEM şi mă silesc să ODIHNESC pe DOMNUL HRISTOS şi pe PREASFÂNTUL DUH şi BINECUVÂNTAREA TATĂLUI. Mintea şi Inima mea este însăşi ÎNCHINAREA, şi aşa mi se Opresc gândurile şi simţirile, iar cele păcătoase se curăţesc. Eu nu fac Mintea şi Inima DUH, cum zici tu, ci le fac ÎNCHINARE de Fiu-Om şi din această ÎNCHINARE fac ca un ALTAR pe care se COBOARĂ DOMNUL HRISTOS şi PREASFÂNTUL DUH. Eu nu mă Unesc cu DUHUL, ci cu ÎNCHINAREA în care este DUHUL şi LUMINA. În ÎNCHINAREA aceasta se ODIHNEŞTE DUMNEZEU şi eu mă ODIHNESC tot în această ÎNCHINARE şi în ÎNCHINARE-ALTAR ne ÎNTÂLNIM şi ne UNIM ca INIMĂ-ICOANĂ. Mintea şi Inima mea nu se fac DUH, ci se fac ÎNCHINARE în care se ODIHNEŞTE DUHUL. Tu zici că Pronunţi mereu NUMELE Preasfânt al DOMNULUI IISUS HRISTOS. Eu în NUMELE DOMNULUI IISUS repet neîncetat ÎNCHINAREA, că ÎNCHINAREA este CHIPUL de TAINĂ al DOMNULUI IISUS şi al PREASFÂNTULUI DUH. Dar Atenţia mea este în mod deosebit pe ÎNCHINARE în care ODIHNEŞTE pe DOMNUL IISUS şi pe PREASFÂNTUL DUH şi în care mă Odihnesc şi eu însumi.

Mintea şi Inima mea nu capătă Vedere de DUH, ci capătă VEDERE de CRUCE-ÎNCHINARE, ca un ALTAR-ICOANĂ în care ODIHNEŞTE DUMNEZEU. În ÎNCHINARE bag totul, orice imaginaţie şi simţire, orice Luminare şi Grăire. Avva Pustnicul al meu făcea Metanii şi Închinăciuni Ziua şi Noaptea fără oprire şi a murit Închinându-se.

Poţi face şi cu Respiraţia în stare de liniştire. Când inspiri aerul să te Lărgeşti-întinzi în tine, Trup şi Suflet, dar ca o ÎNTINDERE pe CRUCE, CRUCEA fiind UŞA de DESCHIDERE, şi aşa toată Atenţia ta să fie pe această LĂRGIRE.

Sau cu Atenţia pe Expiraţia aerului în Gest de ÎNCHINARE a Întregii tale Fiinţe şi a tot ce este în tine Trup şi Suflet, şi a tot ce vine din exterior, şi aşa să te faci UNA cu ÎNCHINAREA în care să ODIHNEŞTI pe DUMNEZEU şi pe tine însuţi.

Mintea va încerca să gândească, Simţirile să-ţi dea imagini, dar pe toate bagă-le în Formă de ÎNCHINARE. STAI în ÎNCHINARE ca într-o ICOANĂ. De aceea, pentru mine ICOANA este „ALTARUL de TAINĂ”. Să STAI ca în ICOANĂ Este Treapta înaltă a Duhovniciei învăţate de la Avva al meu.

ÎNCHINAREA-Îngenuncherea propriei Fiinţe în FAŢA Lui DUMNEZEU Cel în TREIME, TATĂL, FIUL şi SF. DUH este Practica mea, cum zici tu. Eu nu caut Vedenii, lumini, cine ştie ce stări miraculoase... le alung imediat ce apar. Pentru mine, ÎNCHINAREA ca în ICOANĂ este cea mai Mare VEDENIE şi Minune şi LUMINĂ. Această LUMINĂ HARICĂ ODIHNITĂ şi ACOPERITĂ în ÎNCHINAREA mea este TRĂIREA PESTE Fire, ÎNDUMNEZEITOARE. O, de ai gusta o picătură din BUCURIA ÎNCHINĂRII ca în ICOANĂ!

Mai mult Avva Pustnicul nu vorbea despre Trăirea lui Mistică. Ce am mai putut eu surprinde, mi-a completat Duhovnicia Sa.

Eu ca Tânăr, căutător de Cele de Taină, consideram Marea Duhovnicie a Celor Aleşi în trei puncte: Asceza de performanţă, Rugăciunea miraculoasă şi Darul Vindecărilor, aşa cum citeam prin Vieţile Sfinţilor. Aşa căutam la Avva Pustnicul aceste „semne”.

Asceza de performanţă eu o înţelegeam prin TĂRIA de Mari NEVOINŢE peste Fire, ca Post mult, Privegheri de noapte, Starea în Rugăciune cât mai mult, chiar zile întregi, Somn puţin, retragere şi tăcere, lepădare totală de cele lumeşti şi trupeşti.

Ca Pustnic, mă interesa mult zisa „Rugăciune liniştitoare”... după Filocalie, Rugăciunea Minţii şi a Inimii.

Avva Pustnicul m-a lămurit într-un fel despre, „Specificul său”, dar eu căutam şi „modalităţile” de a face această Rugăciune ICONICĂ a lui. Mă interesa, cum putea sta el o Zi întreagă doar în Rugăciune, sau cum Priveghea noaptea, cum se comporta el Sufleteşte şi trupeşte în lupta cu gândurile şi patimile.

- Vreau „Rugăciunea Liniştitoare”, Avva! Cum să fac?
- STAI NEMIŞCAT ca în ICOANĂ!
Aşa mă punea să „STAU NEMIŞCAT” de la câteva minute, până la o Oră şi mai mult.
- Fiule, Rugătorul îl cunoşti după capacitatea lui de a STA NEMIŞCAT în ÎNCHINARE, în acest GEST, cu toată Fiinţa Sa, nu cu Mintea şi Închipuirea. Poate zice şi câte o Rugăciune scurtă, dar ATENŢIA este pe NEMIŞCAREA ÎNCHINATĂ.

Când mă Primea pe la el, mai întâi mă punea să Stau pe un scăunel, să STAU NEMIŞCAT şi apoi vorbea cu mine. Era un chin la început, de parcă plesneam în mine.
- Nu pot, Avva, sta NEMIŞCAT. Eu sunt tânăr, trebuie să mă mişc cu trupul şi cu Mintea, dar să fie o Mişcare Duhovnicească. Învaţă-mă Mişcarea Duhovnicească.
- Fiule, Duhovnicia înseamnă ODIHNĂ Duhovnicească.
- Dar asta se câştigă cu timpul.
- Fiule, Avva al meu îmi zicea că trebuie să ÎNCEPI cu SFÂRŞITUL şi atunci Începi Bine cu adevărat. Duhovnicia Creştină înseamnă „LEGARE-OPRIRE-HOTAR” şi tocmai această NEMIŞCARE este înfăptuirea ei. Dacă tu nu te „OPREŞTI”, nici DUMNEZEU nu se OPREŞTE în tine. Fă Practica acestei OPRIRI, în timpul lucrului puţin timp, când stai jos, pe scaun, înainte de somn, când mănânci. Cele două, OPRIREA şi ÎNCHINAREA sunt „lupta de o viaţă” a celui Duhovnicesc. Atenţie! OPRIREA să fie pe ÎNCHINARE şi ÎNCHINAREA să fie pe OPRIRE. OPREŞTE totul, doar Respiraţia las-o liberă. Mintea să se OPREASCĂ în însăşi OPRIREA şi aşa se potoleşte. Mintea este cea mai „mişcătoare”, de aceea este şi cea mai vătămătoare şi cu patimi. Dar Mintea trebuie să o LEGI de o NEMIŞCARE şi aşa o potoleşti. Cum zici tu, cu Pronunţarea repetată a NUMELUI DOMNULUI IISUS, sau cu ÎNCHINAREA NEMIŞCATĂ. Unii fac „gândiri, meditaţii”. Fereşte-te de acestea că îţi dau „fixări” periculoase. Mintea nu are Voie să se fixeze, ci să se OPREASCĂ pe o OPRIRE ce nu este a Minţii. Oprirea Minţii în proprie Minte este foarte periculoasă. Am cunoscut şi eu pe unii care au înnebunit cu această Practică a „fixării Minţii în minte”. Eu OPRESC Mintea pe OPRIREA ÎNCHINĂRII Întregii mele Fiinţe şi aşa Mintea se ÎNCHINĂ şi ea, nu în Sine, ci PESTE Sine. Fii foarte atent aici. Gândurile năvălesc, că sunt „fixări pătimaşe” ale Minţii unite cu simţirea şi cu bântuielile diavoleşti. Trebuie să le scoţi din fixarea Minţii pe o OPRIRE Dincolo de Minte şi aşa le potoleşti şi le cureţi, le despătimeşti. Am auzit şi eu că mulţi fac un fel de practici ale Minţii. Fii atent, nu te lăsa momit de „pomul căderii din Rai”, ce îl avem în noi, ca Sămânţa păcatului lui Adam. În Rai, Adam în loc să se OPREASCĂ în faţa HOTARULUI Pomului LEGĂMÂNTULUI, zis şi al ispitirii, el „mănâncă”, adică îl „trece forţat”, rupând HOTARUL şi îl bagă în sine, adică îl „fixează în el”, dar nu se mai fixează OPRIREA LEGĂMÂNTUL-HOTARUL, ci se fixează tocmai „ruperea-distrugerea” şi aşa păcatul lui Adam produce „sămânţa morţii”, a distrugerii proprii. Omul trebuie să se OPREASCĂ în ÎNCHINARE de HOTAR-OPRIRE SFÂNTĂ, altfel face „opriri” distrugătoare în el. Gândurile pătimaşe sunt aceste „opriri distrugătoare”, ca Memorii moştenite şi produse de Viaţa ta proprie.

De aceea, în Duhovnicie este nevoie de Legi-Canoane, că acestea sunt OPRIRI Sfinte. Toate Nevoinţele pustniceşti şi duhovniceşti sunt în acest Sens de OPRIRI Sfinte. Să-ţi intre bine în cap. Până nu reuşeşti să câştigi OPRIREA Sfântă, nici DUMNEZEU nu se va OPRI să se ODIHNEASCĂ în tine. Sfinţii au câştigat OPRIREA Sfântă.

Aceste dezvăluiri ale Pustnicului mi-au lămurit multe zbateri ale mele.

Aşa încercam şi eu să fac aceste OPRIRI Sfinte. Mi se păreau grele şi parcă Rugăciunea Minţii din Filocalie era mai uşoară. Dar am înţeles că cele Două Practici nu se contrazic, ci de fapt sunt acelaşi URCUŞ Duhovnicesc. Mintea, filocalic, nu trebuie să se fixeze-oprească în însăşi Minte, ci în DUHUL PESTE Minte, aşa cum este OPRIREA în ÎNCHINARE a lui Avva Pustnicul.

Mulţi se plâng că acestea sunt greu de înţeles. Aşa e. Trebuie multă Practică şi un POVĂŢUITOR Duhovnicesc ce să te „atenţioneze” mereu şi să te „impulsioneze”, să te încurajeze să mergi cu hotărâre pe „DRUM”.

Fiecare Om este un „altul” decât celălalt, este complex şi Duhovnicia este pentru fiecare în parte cu particularităţile ei.

Mai ales pentru noi cei de astăzi, când tinerii sunt foarte debili de caracter, poluaţi cu patimi grele din copilărie chiar, Duhovnicia este grea şi complicată.

Duhovnicul cu „Răbdare” va câştiga pe mulţi. Zişii Ucenici vin şi pleacă şi, mereu reprimiţi, până la urmă unii se „aleg” Buni Ucenici. Chiar şi unii Duhovnici mai mediocri, prin Ucenicii cei Buni se vor forma şi vor deveni Duhovnici iscusiţi.

Nu trebuie să „fugi” de Duhovnicul tău, chiar dacă este mai „Slab Duhovniceşte”, ci fii tu Ucenic Bun şi aşa HARUL va produce Înduhovnicirea în ambele sensuri.

Pretenţiile exagerate sunt greşite. Cei fără Răbdare şi CREDINŢĂ în HARUL DUMNEZEIESC vor alerga fără rezultat şi nu vor găsi niciodată cele căutate.

Am încercat aceste Relatări, poate mai mult „reconstituite”, decât aşa cum au fost. Eu am încercat să redau „Fondul” Situaţiilor, chiar dacă modul de relatare este „prefăcut” după mine. Eu nu am putut păstra „Limbajul” Simplu şi direct al Pustnicului, dar am păstrat cât de cât Modul său specific, ce a fost pentru mine o adevărată Revelaţie.

Avva Pustnicul a fost pentru mine Răstignire şi ÎNVIERE, şi HARUL Duhovniciei Sale mi s-a PECETLUIT pe Fiinţa mea.

Cu adevărat, îl consider Avva al meu cel Duhovnicesc, ce m-a NĂSCUT la Viaţă din APĂ şi DUH.

Avva al meu, Avva al meu,
Chiar nevrednic cum sunt,
În VEŞNICIE
TE voi CINSTI,
Ca pe PĂRINTELE meu
Ce m-a făcut
DĂRUIRE Lui DUMNEZEU.



Ierom. Ghelasie Gheorghe
Sf. Mănăstire FRĂSINEI,
martie, 2001


(text publicat în volumul "Avva Ghelasie, Cuvântătorul de Dumnezeu", Ed. Platytera, Bucureşti, 2005, pp. 30-55)

Versiunea în limba germană se găseşte aici.

Despre monahul Valerian, ucenicul de chilie al Pr. Ghelasie: "De ce s-a călugărit unul dintre cei mai valoroşi actori români" (Rom. Lib.,7.04.10)

Transformare. De la bâtele minerilor la pacea din mânăstire

Unul dintre cei mai importanţi actori pe care i-au avut scena şi filmul românesc a schimbat la începutul anilor ‘90 costumele fastuoase de la teatru pe umila haină monahală. Numele său pe când se afla în lume era Dragoş Pâslaru. Astăzi este părintele Valerian.

Dragoş Pâslaru trăieşte de ani de zile retras, în post şi rugăciune, într-un schit de pe Muntele Căpăţânii (varianta românească a Muntelui Golgota) de pe lângă Mânăstirea Frăsinei, care ţine de Arhiepiscopia Râmnicului. Mânăstirea Frăsinei, Athosul din România, este cunoscută drept cea mai strictă. Viaţa monahală se desfăşoară după regulile stricte de la Muntele Athos. În mânăstire nu au voie să intre femei şi nu se găteşte niciodată mâncare cu carne. Sfântul Calinic de la Cernica, întemeietorul mânăstirii, a aşezat la aproximativ 2 kilometri de mânăstire o piatră de legământ pe care sunt gravate cu litere chirilice atât binecuvântări, pentru femeile care vor păstra acest legământ, cât şi blesteme, pentru cele ce vor încălca hotărârea sfântului. „Acest sfânt lăcaş s-a clădit din temelie spre a fi chinovie de părinţi monahi şi fiindcă din partea femeiască putea să aducă vreun scandal monahilor vieţuitori de acolo, de aceea sub grea legătură s-a oprit de la acest loc să mai treacă înainte, sub nici un chip, parte femeiască. Iar cele ce vor îndrăzni a trece să fie sub blestem şi toate nenorocirile să vie asupra lor, precum sărăcia, gârbăvia şi tot felul de pedepse, şi iarăşi, cele ce vor păzi această hotărâre să aibă blagoslovenia lui Dumnezeu şi a smereniei noastre şi să vină asupra lor fericitul bine. Calinic, episcopul Râmnicului Noului Severin, 17 ian. 1867".

Legământul Sfântului Calinic se respectă până în zilele noastre cu maximă stricteţe. În zonă circulă tot soiul de legende legate de nenorocirile care s-au abătut asupra celor care au încălcat porunca sfântului. Cea mai cunoscută este povestea unei tinerei păstoriţe care, pe când îşi păştea oile, din greşeală, a trecut hotarul mânăstirii şi s-a îmbolnăvit de epilepsie. Povestea are totuşi un final fericit, pentru că Sfântul Calinic i-a ascultat rugăciunile şi a tămăduit-o.

Unul dintre cei mai virulenţi intelectuali anticomunişti

În acest loc şi-a găsit „vocaţia" Dragoş Pâslaru. Povestea transformării sale spirituale este pe cât de spectaculoasă, pe atât de dramatică. Actorul era în 1990 unul dintre cei mai virulenţi intelectuali anticomunişti. A fost una dintre vocile cele mai sonore ale Pieţei Universităţii, participând la mitingul-maraton de acolo şi la toate conferinţele şi adunările Alianţei Civice. Singura televiziune care exista la vremea aceea, TVR, numită retoric „televiziunea română liberă", era, de fapt, vocea puterii. Dragoş Pâslaru, ca, de altfel, toate personalităţile care participau pe atunci la mitingurile din Piaţa Universităţii, era în mod sistematic demonizat la televizor. Profitând de lipsa de informare a telespectatorilor, s-a spus că actorul Dragoş Pâslaru este legionar, arătându-se chiar fotografii cu el în uniforma Gărzii de Fier. Numai că imaginile cu pricina erau din filmul „Drumeţ în calea lupilor", în care actorul îl interpretase pe Horia Sima. Printr-o diversiune de tip stalinist, omul Dragoş Pâslaru a fost „lipit" de personajul pe care îl jucase.

Băgat în comă de mineri

Veniţi pe 13 iunie 1990 la Bucureşti pentru a „planta panseluţe" în Piaţa Universităţii, minerii l-au recunoscut pe Dragoş Pâslaru şi l-au bătut cu bestialitate. Actorul a fost dus în comă la spital, aflându-se vreme de câteva zile între viaţă şi moarte. La puţină vreme după se s-a refăcut, el a decis să părăsească lumea şi să îmbrace haina monahală. La Mânăstirea Frăsinei a devenit ucenicul unuia dintre cei mai „dăruiţi" duhovnici pe care i-a avut Biserica noastră, părintele Ghelasie. Printre „ascultările" pe care le-a avut (sarcina pe care o primeşte un călugăr se numeşte în limbaj mânăstiresc „ascultare", aceasta fiind, alături de sărăcie şi castitate, unul dintre voturile monahale) s-au numărat cele de îngrijitor de vite, de ajutor la bu-că-tărie şi apoi una mai intelectuală, de şef al cancelariei mânăstirii. Chemat să depună mărturie în dosarul mineriadelor, monahul a refuzat să îi incrimineze pe cei care l-au maltratat, spunând că a iertat tot.

Roluri premonitorii: Alioşa Karamazov şi Culi Ursache

Având o figură de o stranietate neobişnuită, el putea acoperi partituri de mare profunzime, reuşindu-i foarte bine şi personajele negative şi cele pozitive. Pe scena Teatrului Nottara, el a jucat într-o serie de spectacole, colaborând foarte bine, printre alţii, cu regizorul Dan Micu. În direcţia de scenă a acestuia el a interpretat Orlando în „Cum vă place" şi mai ales Alioşa Karamazov în „Karamazovii", rol ce-i prevestea parcă viitoarea cale monahală. Un alt personaj al său care îşi găseşte pacea sufletească ca pustnic, în creierii munţilor, a fost Culi Ursache din filmul „Ochi de urs", în regia lui Stere Gulea. Alte roluri importante în film au fost cel al tânărului singuratic din „Secvenţe" de Alexandru Tatos şi Horia Sima în „Drumeţ în calea lupilor", regia Constantin Vaeni.

Referindu-se la rolul Alioşa Karamazov, actorul Dragoş Pâslaru scria în 1982 în numărul 3 al revistei Teatru: "Tăcerea, veşnica tăcere a lui Alioşa semnifică uimitoarea lui capacitate de a înţelege şi, în aceeaşi clipă, de a ierta orice fărădelege. Neputinţa lui Alioşa de a interveni în desfăşurarea evenimentelor nu vine din nepricepere ci, dimpotrivă, dintr-o prea adâncă cunoaştere a oamenilor, de unde reacţia care conduce la replica lui fundamentală: «Părinte, mi-e frică!» Când am descoperit acest lucru, rolul era pe jumătate rezolvat."


Gabriela LUPU


Sursa.

Î.P.S. Teofan, cuvânt de îndemn către Monahul Valerian de la M-rea Frăsinei

"Vă îndemn din toată inima să scrutaţi cât mai adânc în viaţa şi scrisul Părintelui Ghelasie. A fost un mare călugăr şi este bine ca adâncimea sa duhovnicească să fie cunoscută, iar elementele din scrisul său care au creat, uneori, nedumerire să fie clarificate în duhul neştirbirii cu nimic a dreptei credinţe".

(cuvânt de îndemn dintr-o scrisoare publicată în volumul "Ghelasie Isihastul, Iubitorul de Dumnezeu", ed. Platytera, 2004, p. 5 )

Gabriela Moldoveanu:"Întâlnirea duhovnicească cu Părintele Ghelasie"

„Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea
se desăvârşeşte în slăbiciune” (2 Cor. 12, 9).


Lectura primelor cărţi despre isihasm ale Părintelui Ghelasie a fost pentru mine nu una de înţelegere, fiindcă nu pot spune că l-am înţeles conceptual, dar am aflat într-însele o sfinţenie chemătoare la adâncuri în mine însămi, pe care nu le bănuiam. Eram de cinci ani fiica duhovnicească a Părintelui Galeriu, după ani mulţi de yoga, şi reuşisem, cu înalta călăuzire în duh ioaneic a Părintelui, să ies din sistemul de gândire al Orientului păgân şi să înlocuiesc mantra cu Rugăciunea lui Iisus. Citeam asiduu scrierile filocalice şi traduceam „Puterea numelui” a P.S. Kallistos Ware.
Lectura cărţilor Părintelui Ghelasie a devenit o întâlnire cu Părintele însuşi în asemenea măsură încât pot spune că, fără a-i vedea chipul cu ochiul trupesc, l-am cunoscut personal. Cine a avut parte să trăiască o asemenea sfântă bucurie ştie ce vreau să spun.
Mai bine de un an duhul meu s-a adăpat din cel al tainicului scriitor isihast, ascuns în inaccesibila mănăstire Frăsinei.
Acum, după treisprezece ani, văd acel timp ca o etapă pregătitoare pentru întâlnirea cu Părintele Teofil Braşoveanu, cel ce avea să dea o nouă viaţă sufletului meu, încă o mare metanoia, şi neîncetatul Aliluia al duhului său. Să nu se creadă că aş considera rugăciunea unuia mai mare decât a celuilalt. Departe de mine o asemenea evaluare. Suntem o turmă şi un Păstor, dar întreaga turmă este compusă din turme mai mici, fiecare cu păstorul ei; turmele nu sunt îngrădite, dimpotrivă, ele se întrepătrund, recunoscându-şi rudenia întru acelaşi Trup şi Sânge.
Revenind la cărţi, cum Dumnezeu ne îndeplineşte dorinţele cele bune, mi-a îndeplinit şi mie dorinţa ca Părintele Ghelasie să încredinţeze editurii Christiana un volum de Medicină Isihastă conceput împreună cu înduhovnicitul dr. neonatolog Aurel Popescu din Timişoara. Din păcate, demersul editorial a fost blocat de colegii mei, intrigaţi ca mulţi alţii de neconformismele lexicale şi ortografice ale Părintelui Ghelasie, dar demersul acesta mi-a prilejuit o nesperată corespondenţă cu Părintele şi d-l doctor, care nu s-a întrerupt, deşi Părintele e acum între Biruitori, iar ceilalţi doi, îngreunaţi cu de-ale lutului, nu-şi mai scriu.
Scrierile Părintelui Ghelasie Gheorghe au puţini cititori şi mulţi contestatari. Îl contestă cei ce n-au trecut de prima pagină. Necitind, nu au argumente de ordin dogmatic sau mistic. Ei devin dintr-o dată ce n-au intenţionat nicicând, şi anume grămătici, apărători ai dreptului limbii române de a rămâne supusă Îndreptarului ortografic.
Părintele Ghelasie, lovindu-se de greutăţile exprimării inexprimabilului, a încercat o adecvare a limbii actuale la această, în fapt, imposibilă funcţie. Pe scurt, a folosit unele cuvinte de legătură altfel decât în vorbirea curentă, seculară, a alcătuit unele cuvinte compuse, a folosit majuscula la verbele care denumesc acţiuni sacre: a Iubi, a Sfinţi, a Binecuvânta etc.; în sfârşit, a folosit unele neologisme neobişnuite în textele bisericeşti.
În ce mă priveşte, consider salutară folosirea majusculelor în cazul unor verbe. Şi Sandu Tudor a avut această îndrăzneală, şi el a nesocotit gramatica scolastică pentru exprimarea unui înţeles duhovnicesc. Părintele Ghelasie n-a avut, ce-i drept, abilitatea literară a lui Sandu Tudor, şi unele dintre inovaţiile sale ne par, într-adevăr, incongruenţe.
Cine îl contestă însă fără a-l fi citit invocând aceste probabile nereuşite caută pretexte pentru propria-i lipsă de acces la conţinut datorită mândriei. Sfinţii filocalici vor fi scris ei, cu toţii, artistic şi academic? Îi suntem recunoscători lui Dumnezeu şi pentru câteva fragmente abia lizibile rămase de la ei. Poate aşa va fi şi cu învăţăturile Părintelui Ghelasie. Poate! Deocamdată, putem afirma din proprie experienţă, că întâlnirea cu Părintele Ghelasie, fie şi numai în cărţile sale (nu prin, ci în!) produce o mutaţie duhovnicească spre centrul fiinţei tale: gândeşti altfel, te rogi altfel, mănânci altfel, suferi altfel, iubeşti altfel.
Intenţia şi lucrarea Prea Cuvioşiei sale de a face ca rugăciunea isihastă să coboare „de la munte la şes”, de la călugări la mireni, a avut rezultatul invers: i-a făcut pe mireni să trăiască dorul Venirea cea de-a Doua a Domnului, adică i-a Călugărit.

Reproduc în continuare câteva fragmente din scrisorile Părintelui Ghelasie:

„(…) Referitor la Scrisoarea anterioară, m-a impresionat viaţa D-voastră intensă şi adâncă… Este un Dar Divin, că aţi putut ieşi la „Suprafaţă” fără să vă „pierdeţi”...
Să nu vă sperie nici boala... este un „hop” ce trebuie trecut, spre încă o realegere în Bine.
Mă gândeam să vă indic Sacroterapia Isihastă... dar apoi am înţeles că la Dumneavoastră deja este o Sacroterapie de alt ordin...
Mulţi dintre sfinţi erau bolnavi nu pentru greşelile lor, sau din cauza unei mâncări greşite... ci din motive sfinte...
Se pare că şi D-voastră trebuie să treceţi printr-un Destin Mesianic de a Purta o Cruce a Învierii şi a biruinţei (deşi pare suferinţă).
Aveţi grijă totuşi cu o Alimentaţie Sănătoasă…
Feriţi-vă de dulciuri (chiar şi de miere), de ouă, de prăjeli; folosiţi lactate naturale şi puţine... V-aş indica Făina de Cartofi nefierţi (vedeţi reţeta la sfârşitul materialului din Medicina Creştină trimisă...).
La boala D-voastră (sindrom Parkinson, n.r.), uleiul trebuie scos cu desăvârşire… folosiţi nuci, alune de pădure, seminţe de floarea soarelui, de dovleac, râşnite… Uleiul rafinat cât ar fi de natural este foarte exploziv pentru anumite boli… Şi cel de măsline este interzis, ca şi untul şi smântâna…
Nu vă faceţi probleme că vă subnutriţi… cu o mâncare naturală veţi câştiga mai mult, chiar dacă veţi părea mai Slabă…
Pâinea necoaptă Pustnicească este de o valoare inegalabilă… Nu ştiu în ce măsură o folosiţi… hrăneşte direct Sistemul nervos…
Nu aş vrea să mă credeţi „dogmatic şi fixist”… vă spun din experienţă nişte remedii ce vă pot folosi.
Bineînţeles partea direct Religioasă, cred că nu vă lipseşte!
Mai ales Sf. Împărtăşanie!…
Aveţi astfel Credinţă neclintită, aşa cum zice şi Sf. Pavel: „când sunt mai slab, atunci sunt mai tare”... atunci Harul Domnului va fi cu D-voastră!
Maica Domnului să vă ocrotească şi să vă ajute să faceţi încă mult Bine şi altora!
Şi noi aici vă vom Pomeni la Sfintele Slujbe ca Domnul să-şi reverse în plus Pronia Sa peste D-voastră.
Domnul să vă Binecuvinteze!

Cel mai mic
Ierom. Ghelasie Gh.
M-rea Frăsinei, Martie. 10. 1997 ”

„Vă trimit Ulei de la Sf. Maslu de astăzi, Joia Mare, cu şapte preoţi.
Să vă aducă Alinare şi tămăduirea neputinţelor Sufleteşti şi trupeşti.
Prea Sfânta Înviere a Domnului nostru Iisus Hristos să vă aducă Lumina cea Adevărată.
Maica Domnului să vă Ocrotească!

Cel mai mic
Ierom. Ghelasie Gh.
M-rea Frăsinei
1997 – Aprilie 24“

„Hristos a Înviat!

Am primit Scrisoarea D-voastră şi mă bucur că doriţi cu tot dinadinsul să faceţi „ceva” pentru publicarea cărţii cu Medicina Creştină.
Nu atât pentru mine, m-aş bucura pentru Domnul Doctor Aurel Popescu... Dânsul doreşte o publicare la o editură de „prestigiu”... şi a considerat că editura Christiana ar fi aceasta...
Eu şi domnul Doctor nu căutăm câştig material, ci unul Duhovnicesc...
(...) Prea Bunul Dumnezeu să vă ajute şi să vă Întărească să mai puteţi „Lucra spre Slava Sa”.
Maica Domnului să vă Ocrotească!

Cel mai mic
Ierom Ghelasie Gh.
M-rea Frăsinei
1997 V”


După ce Părintele Ghelasie a aflat cât sunt de bolnavă, m-am simţit învăluită în căldura rugăciunii sale şi într-o întăritoare mângâiere care m-a ajutat mult să continui munca mea editorială.

Nu mi-am dorit să-l văd pe Părintele Ghelasie. Sunt relaţii despre care ştii sigur că nu sunt întâmplătoare, nici efemere. Aici nu putem face mai mult decât să punem început; dacă temeiul este în Hristos, e binecuvântat şi se va plini. Dar iată că Dumnezeu a îngăduit editurii Platytera şi revistei „Lumea Credinţei” din august 2004 să ne arate chipul Părintelui Ghelasie. Privindu-l, mă simt îngrozitor, aşa cum m-am simţit în ziua de 22 august 1992, la Peştera Ialomicioarei, dinaintea Părintelui Teofil. Nu pot să nu mă întreb cum m-am spovedit şi cum m-am împărtăşit eu de atâtea ori de mă simt încă în faţa acestor adevăraţi Preacuvioşi atât de mizerabilă.
Chipul Părintelui Ghelasie cel de pe cartea intitulată „Iconarul Iubirii Dumnezeieşti”, alături de cel purtând Sf. Potir, îmi pare tot ce poate fi mai ilustrativ pentru răspunsul primit de Sf. Apostol Pavel când Îi cere Mântuitorului să ia ghimpele care-i chinuia trupul: „Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” (2 Cor. 12, 9).
Chip al fecioriei, al smereniei, al durerii, al jertfei, al interiorizării, al iubirii. Pavilioanele auriculare par a fi crescut în exerciţiul ascultării monahale şi al auzirii, al pătrunderii tainelor dumnezeieşti.


(articol apărut în volumul "Ghelasie Isihastul, Iubitorul de Dumnezeu", ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 105-109)

Dan Gherasimescu: "Întâlnirea cu el m-a adus mai aproape de Tatăl Ceresc"

Cu ani în urmă, prin 1974, fiind pasionat de sculptura tradiţională românească, plecasem prin schiturile şi mănăstirile vâlcene în căutarea unor meşteri ieromonahi, care în clipele de răgaz împleteau rugăciunea cu munca artistică. În Sfânta Mănăstire Frăsinei erau recunoscuţi ieromonahii Calinic Plopşoreanu, Ghedeon Ioan, Ierodion Lăzărescu, vestiţi sculptori miniaturişti, care cu multă răbdare şi pasiune lucrau mici iconiţe, cruciuliţe, prestolnice.
Ajuns acolo, după ce s-a terminat slujba la arhondar, sunt primit de fratele Gheorghiţă, despre care cunoşteam că este băiatul părintelui Popescu din Şerbăneşti Sălătrucel, unde funcţionasem ca asistent medical al comunei.
Îi spun printre altele şi scopul venirii mele aici, iar când aude că sunt din Valea Danului, Argeş, se uită la mine şi-mi spune că suntem verişori.
Mă bucur la auzul acestor cuvinte şi sunt invitat alături de el în chilia Părintelui Calinic, care ne primeşte cu dragoste şi-mi arată patru iconiţe lucrate de dânsul pe care le avea într-o ladă. Rămân impresionat de rafinamentul artistic, primesc sfaturi, Părintele văzându-mă interesat, şi mi se face propunere să revin şi cu alte ocazii sî-i mai trec pragul, aducând lucrări făcute de mine. M-am dezlipit cu greu de la chilia sa şi surpriza a fost şi mai mare când am văzut ce lucrează ucenicul Părintelui – verişorul meu Gheorghiţă.
De la el am primit alte sfaturi, mi-a dăruit desene, lemn pregătit de lucru şi scule. În acea noapte nu am mai putut închide ochii de bucurie. I-am îndrăgit pe amândoi de la prima întâlnire.
Ajuns acasă, m-am apucat serios de lucru şi mai apoi, prin ploaie sau ninsoare, ziua sau noaptea, urcam spre Frăsinei cu rucsacul în spate, aducând ca un elev silitor şi lucrările mele. Băteam la uşă, la chilia verişorului, şi eram primit cu drag, eram întrebat dacă sunt transpirat pentru a primi haine, dacă mi-e foame, şi ce mai e nou pe acasă?
Încet, încet, pe lângă pasiune, venind şi la slujbă, cu spovedaniile din noapte, viaţa mea începe să fie mai aproape de Bunul Dumnezeu. Gheorghiţă, de fiecare dată, îmi dăruia cărţi, iconiţe, sfaturi, astfel acasă mi-am făcut şi un colţ de rugăciune.
Lui, bunului Gheorghiţă, îi sunt recunoscător pentru multe. Pot spune că a fost nu verişor, ci fratele mai mare la care mi-am deschis larg sufletul. Sunt convins că întâlnirea cu el m-a adus mai aproape de Tatăl Ceresc.
Deşi firav la trup, era un om dintr-o bucată, mare patriot, iubitor al naturii. Nu-i prea plăcea să vorbească despre el şi nevoinţele lui, când era liber plecam şi culegeam plante medicinale, usca bureţi şi mai apoi îngrijea cu multă pasiune şi harnicele albine de la stupina sa aflată sub părul Sfântului Calinic. Eu îl ajutam la aranjatul lemnelor şi al cărţilor în bibliotecă. Mereu îmi spunea că dacă găsesc vreun şoricel în bibliotecă să nu-l omor, sau să nu cumva să stric pânza vreunui păianjen, chiar şi plantele să le las din cale.
În chilie, pe lângă multele cărţi, la loc de cinste erau şi două fotografii cu nea Petrică din Şerbăneşti, cel ce l-a adus prima oară în vizită la Frăsinei, şi alături era fotografia Moşului Avva din Cheile Râmeţului.
„Măi tăticule”, „frăţia ta” - erau expresii pe care mi le adresa în discuţiile noastre şi ca să mă simt mai bine, când eram pus la câte o treabă, eram îmbiat cu miere, afine de pădure, multe fructe, chiar şi cu câte o bucată de caş dulce cu mămăligă coaptă la bucătărie, iar când plecam spre casă, primeam merinde pentru drum.
De cca. treizeci de ani de când tot urc pe acolo, nu l-am văzut niciodată stând la masă în trapeză, tot ce-i pregătea era la chilie; într-un castron, cu lingura, amesteca ceva boabe, frunze, cartofi, castane şi multe fructe, bureţi, ceapă şi pâinea pustnicească, coaptă la soare.
Prin 16. 01. 2001, bătând la uşa sa, îl găsesc în pat bolnav, îl durea coloana vertebrală, dar nu l-am auzit niciodată văitându-se. I-am spus că doresc să-l iau în braţe, să-l scot în grădină la soare, şi s-a cam supărat pe mine. Mi-am cerut iertare.
Rugându-l să-mi spună din viaţa sa, aflu că este născut în 18 martie 1944 în satul Şerbăneşti – sălătrucel, fiul Părintelui Gheorghe şi preotesei Marcela, ea însăşi fiică de preot din părţile Ialomiţei. Fraţii - Maria şi Ştefan, iar casa părintească este pe uliţa satului, sub muntele Cozia.
Primele clase le-a urmat la Călimăneşti, apoi liceul la Rm. Vâcea şi şcoala de asistenţi medicali la Cluj. Primul an de servici la Abrud, în Munţii Apuseni.
Mai mereu mergea la Mănăstirea Râmeţ şi într-una din zile, o femeie i-a zis că astăzi la Sfânta mănăstire vine „Moşu”. Atât de mult s-a ataşat de el, că pleacă împreună cu el în Cheile Râmeţului, într-o toamnă, la bordeiele Moşului. Se mergea cam trei-patru ore prin Chei ca să ajungi la casa sa, dar până la chilie cam o jumătate de zi.
Locul acela era de vis, într-o mică pajişte, iar bordeiele erau din lemn de brad, de 2x2 m, cam la 50 m unul de altul.
La început a fost greu, moşu’ era aspru până nu-şi făcea pravila, apă era aproape, un râuleţ micuşor.
-„Bă, să ai apă aproape”, îmi zicea Moşul mereu, „bă, să ai lemne pentru iarnă. Mâncare: alune, urzici, mure, bureţi şi ceva cartofi aduşi din sat. Făceam pravila dată de Moşu, iar pe afară lupii, mistreţii, iepurii şi vulpile veneau mai mereu în preajma noastră. Iarna, dacă focul se stingea, n-aveam lumânări, îl aprindeam pe întuneric cu beţe de brad. Aşa am stat două ierni. Dormeam pe un pat de bârne, pe ferigă. Viaţa aici a fost o taină plină de rugăciuni. Prin 1970, Moşu este arestat şi după doi ani este eliberat şi a trecut pe la Mănăstirea Crasna, Prahova, unde a şi trecut la Domnul nu după mult timp. Şi acum, la mormântul său vin moţii şi iau pământ spre tămăduire şi binecuvântare. În 1971 vin aici la Mănăstire, unde sunt rânduit să slujesc ca ghid, pe la arhondar, în bucătărie sau la secretariat. Era prin februarie şi mi s-a dat o chilie în latura de Nord, iar mai apoi alături de Părintele Calinic Plopşoreanu, care m-a primit cu drag, spunându-mi: „Bă, să te vedem ce brânză faci!”.
Prin 2. 05. 2003, Părintele Ghelasie îmi spune că se simte mai bine şi mă roagă să-i procur chefir, pe care i-l duc imediat. Era slăbit, dar niciodată nu arăta că suferă.
În 2 iulie, am auzit mai apoi, sufletul lui s-a mutat la Bunuşl Dumnezeu, lăsând o grea pierdere pentru mulţi ucenici. Mi-a părut tare rău, căci doream să fiu şi eu atunci acolo, dar dorinţa sa a fost să nu ne anunţe, înmormântarea să fie simplă – călugărească.
Pentru mine şi familia mea a fost o grea pierdere, dar în rugăciunile noastre rugăm pe Bunul Dumnezeu să-l aibă în pază, la loc de verdeaţă în Grădina Raiului.

Dan Gherasimescu
Com. Valea Danului,
Jud. Argeş

(articol publicat în volumul "Ghelasie Isihastul, Iubitorul de Dumnezeu", Ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 91-94)

Eduard George Mindirigiu: "Întâlnirea"

O întâlnire îşi are roadele ei. Uneori acestea apar mai repede. Alteori trebuie să treacă mulţi ani, să se apropie sfârşitul vieţii (în timp), pentru a putea vedea roadele căpătând o formă bine definită, o identitate.
Nu îmi place să văd dincolo de fapte scenarii, planuri divine sau demonice, deşi nu pot nega faptul că aceste „lucrări” există. Cred că mai important este ceea ce dobândim noi din aceste experienţe ale vieţii. Pe mine mă interesează mai mult să-mi cultiv identitatea mea şi mai puţin ceea ce se petrece în jurul meu, chiar dacă e vorba de un „război nevăzut”.

În momentul în care l-am întâlnit pe Părintele Ghelasie, nu eram un om format duhovniceşte. Acest aspect are o importanţă capitală. Nu eram un om format, cu o cultură teologică, dar primisem de la Dumnezeu o experienţă mistică deosebită.
Nu aveam orgoliul „cunoscătorului”, al celui îngâmfat de „cunoştinţa simplă” de care vorbeşte Apostolul Pavel. Mă raportam mai ales la experienţa mea de rugăciune, la trăirea mea liturgică, la experierea Spovedaniei şi Împărtăşaniei. În definitiv aşa este prezentată astăzi Tradiţia Ortodoxă, ca o experienţă şi nu o doctrină neprobată de focul mistic al Duhului.
Fiind un începător, nu m-am pripit să trag concluzii. Nefiind o fire explozivă, nu m-am ataşat necondiţionat de Părintele Ghelasie. Mai ales că nu înţelegeam mai nimic din ceea ce spunea. Iar când zicea să citesc din lucrurile scrise de el, chiar nu mai înţelegeam nimic. Argumentele Părintelui cu privire la limbajul folosit mi se păreau neconvingătoare. Cu toate acestea, Părintele era convingător. Cum aşa?
Există nivele ale limbajului omenesc, articulat, care sunt greu sesizabile. Aşa cum spune Părintele Ghelasie, omul, creat după Chipul Fiului, are un limbaj fiinţial ca şi Fiul Întrupat. Despre Hristos unii evrei spuneau că are putere în ceea ce spune, în cuvântul Lui. Ce era această dimensiune a limbajului pe care o sesizau acei evrei? Hristos nu avea nimic spectaculos în discurs. Vorbea simplu, inteligibil, alegea termeni de comparaţie cunoscuţi, oarecum banali.
Nu cred că Hristos era preocupat de stilul vorbirii. Îl preocupa efectul, precizia comunicării. Alegea acel fel de a vorbi cu cel mai mare impact între evreii acelui timp. Urmărea să trezească la viaţă sufletele şi inimile moarte sau adormite ale fiiilor lui Avraam, ale urmaşilor Profeţilor lui Israel.
Acelaşi lucru îl urmărea şi Părintele Ghelasie. El încerca să trezească interesul celor care-l vizitau trezind omul lăuntric. Pentru a trezi acest eu filial, un om trebuie să aibă o mare dinamică a comunicării. Părintele Ghelasie nu gândea şi nu vorbea schematic, după o reţetă verificată. Se adapta foarte crepede interlocutorului. Cei care au o experienţă mistică complexă şi profundă şi care îşi folosesc această experienţă în dialogul cu ceilalţi au o mare libertate în alegerea modului de a comunica, de a vorbi. Tot trupul şi mai ales ochii comunică, exteriorizează ceea ce ţine de cunoaşterea mistică. Se aprind din lăuntru, chipul e luminos.
Cei care nu se pot raporta la o experienţă gândesc, în cele mai multe cazuri, schematic, mai complex sau mai simplu, după cultura lor. Mintea noastră tinde să funcţioneze după nişte legi, impuse în cea mai mare măsură de activitatea cerebrală.
Părintele Ghelasie nu specula ca un teolog cerebral, ca un intelectual. Întotdeauna se raporta la o experienţă mistică personală raportată la experienţa sfinţilor Bisericii Ortodoxe, la experienţa duhovnicului său.

Cuvântul „cheie” care m-a trezit pe mine din dormitare a fost „prezenţă”. Într-un context pe care nu mi-l mai amintesc, părintele Ghelasie a spus ceva de genul: „Băi tăticule, noi prin rugăciune trebuie să ajungem la o PREZENŢĂ”.
În acest mod de a trăi rugăciunea m-am regăsit în totalitate. Am găsit ceea ce nu căutam, neştiind ce să caut, dar am găsit „hrana”, reperul de care aveam nevoie.
Înainte de a avea şi cea mai mică experienţă a rugăciunii personale, Hristos mi-a descoperit ce înseamnă a gusta din Prezenţa Lui. După aceea nu am făcut decât să caut prin rugăciune să regăsesc această prezenţă. Printr-o singură „atingere” Hristos mi-a orientat rugăciunea, mi-a oferit o direcţie pe care s-o urmez toată viaţa.

George Mindirigiu,
Constanţa

http://www.ad-astra.ro/eduard-george_mindirigiu

{articol apărut în volumul "Ghelasie Isihastul, Iubitorul de Dumnezeu", ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 124-126}

Ioan Alexandru Tulai: "Întâlnirea cu Părintele Ghelasie Gheorghe de la Frăsânei"

Lumea de astăzi se confruntă cu probleme majore, unele rămase din timpuri străvechi, altele aduse de progresul tehnologic propulsat de descoperirile ştiinţei pozitive, folosite din păcate de prea multe ori cu iresponsabilitate într-o direcţie greşită, şi care se derulează într-un ritm tot mai accelerat. Pe fondul acestei problematici, în atitudinea oamenilor de ştiinţă de cel mai înalt nivel, se întâlneşte tot mai des poziţia de reconciliere a rezultatelor cercetării ştiinţifice cu învăţătura religioasă, de convergenţă a demersului de demonstraţie logică formală urmată de verificarea practică cu adevărurile revelate biblice.
În acest context, o personalitate care iese în evidenţă în mod particular, şi anume prin parcurgerea cu mare succes a căii explicative complementare, de la adevărul revelat la rezultatul actului de cercetare ştiinţifică, s-a dovedit a fi Părintele Ghelasie Gheorghe. Rândurile care urmează se vor referi doar la acest aspect al persoanei Părintelui Ghelasie. Aceasta nu înseamnă că partea cealaltă a relaţiei frumoase pe care am avut-o cu Părintele ar fi mai puţin importantă. Sprijinul pe care l-am primit sub toate formele pentru progresul personal a fost constant, eficient şi de cea mai înaltă valoare. Mai greu a fost să-l pot asimila, fie şi parţial. Dar aceasta este o problemă personală. Mărturia pe care o aduc aici pentru activitatea Părintelui se limitează la cadrul în care eu am competenţă şi voi încerca să rămân cu smerenie în interiorul lui. Înainte de a evoca, fie şi foarte sumar, persoana şi opera Părintelui Ghelasie Gheorghe, lucru care este o onoare pentru mine şi, ca să fiu sincer, constituie şi o mare plăcere, voi face câteva precizări despre mine, necesare, cred eu, stabilirii mai exacte a contextului în care s-a desfăşurat întâlnirea noastră.
Am o formaţie matematică şi logică, pe de o parte şi tehnică, pe de altă parte, riguroasă, şi o experienţă de aproape două decenii în cercetarea ştiinţifică şi învăţământul superior. Instituţiile în cadrul cărora am derulat această activitate au fost Institutul de Cercetare Ştiinţifică şi Inginerie Tehnologică pentru Electronică Bucureşti, filiala Cluj, respectiv Facultatea de Automatizări şi Calculatoare din cadrul Universităţii Tehnice din Cluj. Domeniul meu de activitate îl constituie lumea calculatoarelor şi a aplicaţiilor lor. Cea mai mare parte a activităţii de cercetare ştiinţifică a fost dedicată aplicaţiilor de calculatoare în domeniul medicinei, muncă desfăşurată atât în ţară, cât şi în cadrul unor colaborări internaţionale.
Cu aceste date cunoscute, este uşor de înţeles de ce mesajul Părintelui Ghelasie, formulat în limbajul şi termenii specifici începutului de mileniu trei, a găsit un ecou imediat în mintea şi în sufletul meu.
Am primit, cu mulţi ani în urmă, o carte mică, subţire, galbenă, cu un titlu incitant: "Memoriile unui isihast". Textul, nu tocmai uşor de citit, din motive grafice aferente editurii, pe de o parte, şi din cauza stilului foarte particular, pe de altă parte, a reuşit să-mi transmită ceva cu totul aparte. De la prima pagină citită, s-a statornicit în mine sentimentul participării la o experienţă de excepţie, la împărtăşirea unor momente de trăire autentică. Simplitatea şi maniera directă a gândirii, precizia, claritatea detaliului îmi sunau foarte cunoscut: am recunoscut forţa descrierii pe care, în meseria mea, o au numai cei care cunosc perfect subiectul la orice nivel de abordare - profesioniştii. Cartea aceasta, în paginile căreia era cuprinsă o atitudine, un mod de viaţă bazat pe o înţelegere adâncă a universului, mi-a revelat un personaj cu totul aparte, din categoria celor care au ajuns la ŞTIINŢĂ, întâlnisem un trăitor.
Am început apoi să caut scrierile părintelui. Fiecare nouă apariţie constituia o lărgire a tematicii abordate, care, prin profunzimea abordării şi logica discursului mi-au dezvăluit în autorul lor, Părintele Ghelasie, un spirit cu o deschidere impresionantă şi o forţă a explicaţiei pe care nu le-am întâlnit până atunci.
Lucrul care mi-a atras atenţia în cel mai înalt grad a fost integrarea, aş spune naturală, a rezultatelor ştiinţei pozitive în demersul logic explicativ cuprins în textele Părintelui. Locul în care am remarcat cu pregnanţă acest fapt a fost volumul „Medicina isihastă”. în momentul apariţiei cărţii, tema de cercetare de care mă ocupam consta în utilizarea unor tehnici de inteligenţă artificială pentru stabilirea diagnosticului bolnavilor pe diverse categorii de afecţiuni, ca sprijin în activitatea medicului.
Acesta a fost resortul care m-a făcut să-l caut, să încerc să avem un dialog. Colaboram la această temă cu un colectiv de medici din Clinica Medicală V din Cluj, dintre care s-a remarcat colegul medic specialist în boli interne. Ţin să remarc activitatea acestui coleg pentru rigoarea ştiinţifică şi probitatea profesională deosebită ce îl caracterizează şi acum aşa ca şi atunci. După ce am dezbătut împreună cartea Părintelui, am hotărât să îi facem o vizită, să discutăm faţă în faţă problemele de care ne ocupam noi, probleme care ocupau şi în carte un loc important.
Am avut de rezolvat, la început, o problemă delicată de abordare: colegul medic mi-a spus direct „eu vin, dar să ştii că eu sunt ateu şi nu voi accepta o încercare de convertire a mea”. Obiectivul cu care am plecat la drum era o discuţie de aproximativ o oră, în care să ne clarificăm principiile de abordare şi argumentaţia care le susţine. L-am găsit pe Părintele Ghelasie lucrând la stupi. Ne-a primit ca pe nişte cunoştinţe vechi, cu toată grija şi amabilitatea care caracterizau o gazdă perfectă. Voi trece peste detaliile întâlnirii, nu pentru că ar fi nerelevante (dimpotrivă, sunt foarte importante), ci pentru că nu consider că este locul lor în această lucrare.
Am avut toţi trei o primă discuţie, pe teme de medicină, de stabilire de diagnostice şi de cauze ale diverselor tipuri de afecţiuni. Durata discuţiei a fost de mai mult de şapte ore. Ceea ce ne-a impresionat pe noi, clujenii, a fost faptul că, pe toată durata convorbirii, Părintele Ghelasie nu a folosit altceva decât argumentaţie ştiinţifică. Era la curent cu noutăţi dintre cele mai recente şi fierbinţi din bibliografia de specialitate internaţională. Şi mai interesant, aceste noutăţi se integrau cu fluiditate în explicaţiile şi practicile Părintelui, veneau să le argumenteze şi să le susţină. Simţeam că efortul nostru îşi vedea deja rezultatele, că ne folosim de această întâlnire.
A venit discuţia din ziua următoare, care ne-a confirmat că veniserăm unde trebuie, înţelegerea exactă a realităţii, în primă instanţă, urmată de curajul asumării, al integrării în atitudine cu un mare şi responsabil discernământ a rezultatelor muncii ştiinţifice, ne-au revelat o personalitate cu o structură foarte complexă, cu o deschidere impresionantă, fundamentată pe o documentare pe măsură. Venind dintr-un cadru mult mai general, argumentele sale se articulau perfect la orice nivel de detaliu. Firescul, naturaleţea rezultatelor pe care ni le înfăţişa, lăsau să se vadă ceva foarte important: experimentarea spirituală. Sintetizând, Părintele Ghelasie ni se prezenta ca un spirit modern, capabil să absoarbă şi să utilizeze limbajul şi rezultatele timpului său pe puternicul fond al moştenirii lăsate de Sfinţii Părinţi Filocalici, la care făcea iarăşi şi iarăşi referire în scrierile sale.
Ca un alt rezultat, nu lipsit de importanţă, al acestei întâlniri, în care nu am abordat sub vreo formă un subiect religios explicit, colegul medic s-a întors credincios de la Mănăstirea Frăsânei.
Relaţia şi colaborarea noastră s-a prelungit peste ani, cu urmări dintre cele mai fericite pentru noi, cei care l-am căutat şi l-am găsit mereu deasupra aşteptărilor noastre, în timp, pe măsură ce în raftul de bibliotecă în care păstrez scrierile Părintelui Ghelasie creştea volumul apariţiilor editoriale, am constatat cum stilul său se rafinează, devine tot mai plastic, mai uşor de înţeles şi de asimilat, iar tematica se concentrează pe subiecte de nivelul cel mai înalt.
S-a evidenţiat tot mai pregnant capacitatea deosebită a Părintelui Ghelasie de a expune într-un limbaj modern, folosind cu multă uşurinţă concepte şi noţiuni dintre cele mai noi şi mai tari din diverse domenii de activitate, multe din ele reclamând studii de specialitate îngustă pentru a putea fi doar înţelese, şi totuşi păstrând un nivel neaşteptat de confortabil de accesibilitate, subiecte de importanţă fundamentală. Părintele nu folosea ipoteze sau supoziţii, după cum ne-ar lăsa să credem formularea „... se zice...”, de care, în marea şi fireasca sa modestie, făcea uz adesea. El folosea certitudini. Şi nu certitudini la îndemâna oricui. Sunt sigur, şi este simplu de constatat din scrierile sale, că Părintele Ghelasie a primit marele dar al ŞTIINŢEI şi puterea de a-l împărtăşi nouă, celor din jurul lui, într-o formă în care să-l absorbim, fiecare după capacitatea sa. Părintele Ghelasie a ştiut să se adreseze nouă, contemporanilor săi, cu un atât de necesar mesaj la nivelul timpului său.
Voi încheia cu menţionarea unui fragment din ultima întâlnire, pe care am avut-o cu doar câteva zile înainte de despărţirea noastră de Părinte, în acel sfârşit de iunie. Nu bănuiam sub nici o formă că totul avea să se petreacă atât de repede. In ciuda încercării prin care trecea, Părintele Ghelasie era acelaşi, cel pe care îl ştiam de atâta vreme, cu grija permanentă a celui de lângă el, cu aceeaşi seninătate şi putere de concentrare asupra subiectelor importante. Ar fi trebuit să-mi dea de gândit acel „am scris totul în cărţile mele”, răspuns pe care l-am pus pe seama oboselii şi suferinţei din acele momente. Ca de obicei. Părintele Ghelasie era foarte precis şi concret. Nu ne rămâne decât să folosim comoara pe care ne-a lăsat-o, de a cărei valoare, unii dintre noi, nici nu suntem conştienţi, şi pentru care nu găsesc cuvinte să-i putem mulţumi.

Ioan Alexandru Tulai
Cluj-Napoca, 21.12.2003


(text apărut în volumul "Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Iconarul Iubirii Dumnezeieşti", ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 224-228)

Cercet. dr. Ionel Popescu: "Despre Părintele Ghelasie - mărturii"

Adormirea întru Domnul a Părintelui nostru Ghelasie a însemnat mult pentru ucenicii săi. Aşa ne-am adus aminte de toate învăţăturile pe care ni le-a arătat mai mult sau mai puţin direct. Doar aşa am realizat mulţi dintre noi că am rămas fără „tătic”, aşa cum deseori se autointitula, însă aşa cum copilul ajuns adolescent odată şi odată trebuie să se desprindă de casa părintească şi să plece în lume, cu toată învăţătura deprinsă de la părinţi, în acelaşi chip trebuie să înţelegem şi noi că părintele, chiar dacă a plecat la cele de sus nu ne-a părăsit, ci veghează, acolo sus, la viaţa noastră. Copilul plecat de acasă îşi aduce aminte şi foloseşte cele învăţate acasă, şi cele deprinse acasă sunt primele repere pe care le are în viaţă. După cum familia şi învăţătura deprinsă în familie se oglindesc în lume prin purtările şi faptele copiilor, tot astfel şi noi, cei rămaşi după trecerea la cele veşnice a părintelui, reflectăm cele ce am învăţat de la părinte. Dar tot aşa cum un copil poate face de ruşine familia prin purtări necugetate, tot aşa şi noi, cei ce l-am cunoscut şi am crescut duhovniceşte sub aripa părintelui, trebuie să avem grijă să nu facem de ruşine cele ce am învăţat de la Părintele nostru.
Între ultimele sfaturi pentru mine a fost acesta, pe care îl dădea şi mama părintelui: „Să nu mă faci de ruşine”. Această raportare filială are ceva tainic şi se revarsă din rugăciunile Părintelui, iar Mila Domnului ne întăreşte şi pe noi cei mai slabi în această lucrare de arătare a Slavei lui Dumnezeu şi Unsului Său în Persoana părintelui Ghelasie.
Eu personal l-am cunoscut în adolescenţă, imediat după ce am terminat liceul, într-una din cele mai tulburi perioade de căutări şi rătăciri. Era perioada imediat după revoluţie, când pe piaţa şi în cultura noastră invadaseră tot felul de învăţături care făceau pe cel doritor de adevăr să rătăcească la infinit. La acea vreme, era aproape imposibilă discernerea acestor învăţături. Dar cele mai dureroase şi mai pierzătoare de suflet erau cele oculte, care aveau mare priză la minţile slabe pentru că erau comode din punctul de vedere al satisfacerii unei încercări de înţelegere a realităţii. Pe lângă aceste învăţături, mai erau şi unele persoane, pretinse autorităţi, care veneau cu tot felul de amestecuri culturale, de aveai impresia că ştiu extrem de bine despre ce vorbesc, şi chiar aveau darul de a te convinge de diverse „adevăruri” mărunte, care erau uşor explicabile cu teoriile lor. Aşa că la acea vreme era o inflaţie de teorii care „explicau realitatea”.
Eram în liceu când am reuşit să pun mâna pe primele cărţi scrise de părintele Ghelasie, este vorba de primele volume, „Memoriile unui Isihast”, „Iscusinţa trăirii Isihaste”, „Urcuşul Isihast” şi „Nevoinţele Isihaste”. La acea vreme nu am înţeles cu totul şi cu totul cele ce transmiteau ele, însă acel duh de taină pe care îl făceau simţit m-a cuprins şi mi-a rămas ca o călăuză pe tot parcursul perioadei de rătăcire prin care am trecut. Ca matematician, nu mi-a fost greu să accept acele lucruri din cărţile părintelui, le luam ca pe nişte definiţii şi aşa nu aveam nici o problemă cu aşa zisa terminologie de acolo. Mai mult, impactul lor a fost uriaş, pentru că aşa am realizat acea taină a cuvântului care e mai presus de gând. A fost foarte izbitor pentru mine când le-am citit, să realizez aceasta taină, anume taina cuvântului mai presus de minte şi din care iese şi gândul, dar ca realitate de ordinul doi. Aici e Taina, Cuvântul e originea. Atunci am realizat că, de fapt, multa gâlceavă era pe marginea neînţelegerii unor cuvinte. Aşa am înţeles cât de adâncă este Taina Icoanei, a Treimii... De fapt toată realitatea e o Taină, mare Taină.
Aşa cum ziceam, după ce am terminat liceul am fost la Frăsinei şi l-am cunoscut personal pe Părintele, moment din care mi-a fost Duhovnic până s-a mutat la cele veşnice. Nu am să uit prima întâlnire directă cu Părintele. Era pe scările spre chilia dânsului cu un lighean de aghiasmă în mână, şi l-am întrebat unde îl găsesc pe Părintele Ghelasie, că am citit nişte cărţi scrise de dânsul şi aş vrea să discut pe marginea lor. Atunci mi-a spus pe un ton caracteristic, „Io sunt” şi a mers de m-a dus Ia chilii, şi mi-a zis nişte cuvinte care m-au înviorat şi răcorit în vremea aceea de mare secetă duhovnicească. A aprins în mine râvna, pe care uşor o aprindea în cei ce luau contact direct cu dânsul, simplu, prin observarea a ceea ce aveam mai dinamic, aşa că acel dinamic antrena în lucrare toată fiinţa. A aprins în mine acea sete de a cunoaşte şi înţelege, nu numai ceea ce era creştin autentic dar şi filozofie, ştiinţă şi altele. Pe aceea vreme îmi spunea: „Citeşte fiule, citeşte!”. Şi uneori îmi zicea să citesc chiar şi câte „o prostie”. Mereu avea grijă ca să nu intru într-un puritanism abstract, aşa că de aceea îmi zicea să mai citesc din când în când şi câte „o prostie”. De atunci am realizat dimensiunea pe care o avea învăţătura părintelui, faţă de învăţătura ameţitoare şi goală pe care o văzusem înainte.
Eram anul întâi de facultate, când au început să apară la magazinul
patri¬arhiei volume din Sfinţii Părinţi şi aşa am luat contact cu teologia patristică în forma ei originară. Părintele mă îndemna să citesc mult şi în special filocalia. Nu mi-a zis niciodată să mă axez pe cărţile dânsului, ci să citesc mult şi să mă ţin de şcoală, să învăţ, că asta e canonul meu. Îmi aduc aminte că odată chiar mi-a dat canon să învăţ şi „să mai laşi tu rugăciunea, că de fapt canonul tău asta e, să înveţi”.
Uneori îi mai puneam întrebări care mă frământau şi care erau legate de aşa zisa împăcare între ştiinţă şi teologie. Eram cu totul surprins de răspunsurile pe care mi le dădea. L-am întrebat odată cum e cu Pământul care se învârte în jurul Soarelui, cî din scrierile biblice şi patristice nu reiese aşa, însă e un adevăr ştiinţific demonstrat. Răspunsul Părintelui a venit prompt: „aşa o fi, dar din punct de vedere mistic soarele se învârte în jurul pământului”. Altădată l-am întrebat care e părerea dânsului despre evoluţie, care pare să fie o teorie ştiinţifică solidă, la care mi-a răspuns ca „nu evoluţia stă la baza lucrurilor, ci ritualul. Evoluţia e o jignire adusă lui Dumnezeu, care e considerat imperfect şi de aceea nu e în stare să facă o creaţie perfectă. În sens creştin nu e aşa, ci Dumnezeu creează ceva perfect, care e pus faţă în faţă cu El în ritual, nu ca să evolueze la nu ştiu ce perfecţiune închipuită. Lucrurile s-au complicat odată cu omul care a căzut în păcatul luciferic şi aşa toată creaţia are de suferit. Aşa cum noi aici ne învârtim şi gravităm ritualic în jurul bisericii, tot aşa şi atomul are electronul care se învârte în jurul nucleului, totul în sens ritualic. Aşa că esenţa nu e evoluţia, ci ritualul”.
Aşa cum l-am cunoscut, niciodată nu vorbea complicat. Într-un fel scria şi în altul vorbea. Vorbea simplu, răspicat şi sfaturile erau clare, nu confuze. Cuvântul pe care îl zicea era cu putere. Uneori nu aveai nevoie mai mult decât un singur cuvânt. De cele mai multe ori plecam de la spovedanie bucuros cum nu se poate. Se bucura mult când mă vedea în regulă, adică mă ţineam de carte şi nu de alte prostii. Odată m-am dus la el şi eram tare supărat şi cu o singura vorbă m-a scos din aceea stare, de nici nu mai ştiam de ce fusesem aşa.
Una din marile probleme pe care le punea în vederea ucenicilor era mân¬carea. Aproape fără excepţie mă întreba ce mai mănânc, şi de foarte multe ori asta era prima întrebare. Unora li se poate părea o exagerare excentrică, însă zicea foarte răspicat că fără o mâncare adecvată nu există rugăciune adevărată. Cel mai mult insista asupra grâului. „Mănâncă, fiule, grâu, că asta ne ţine”. Avea acea metodă interesantă de pâine pustnicească şi mă sfătuia să mănânc aşa. Mie îmi zicea că trebuie să mănânc cel puţin un kilogram de grâu zilnic în sesiune, pentru că efortul de intelect e mare şi trebuie susţinut cu mâncare serioasă, altfel o iau razna. Pe lângă cereale, de care zicea că trebuie să fie baza, să mai fie şi legume. Nu recomanda carnea de nici un fel, însă cele mai periculoase zicea că sunt „dulciurile care provoacă tot felul de explozii, mai ales hormonale, şi duc la tot felul de patimi”.
O alta mare grijă pe care o avea, mai ales cu intelectualii, era mişcarea, îmi zicea să mă mişc, să merg pe jos, să fac plimbări mai lungi, chiar sport dacă se poate. E importantă mişcarea, pentru că aşa se mai curăţă toxinele din organism şi nu se mai înfundă energiile în cap. În special la cei care stau pe scaun şi muncesc cu capul e acest risc foarte mare. De aceea, pe lângă mâncare era marea grija pentru mişcare. Aici intrau şi metaniile, care au un rol de aşezare în ritualul de închinare şi de pregătire pentru rugăciune.
Cel mai mult îl interesa pe părinte nu atât cantitatea de rugăciune sau râvna pe care o aveam, ci intrarea intr-un ritual sacru. De exemplu când eram în sesiune, îmi dădea canon să învăţ. Cel mai important era nu atât rugăciunea, cât aşezarea în gest de închinare, fiecare acolo la locul său.
Rugăciunea isihastă sau a minţii nu o recomanda foarte tare. Mai ales la cei intelectuali, doar cu mare băgare de seamă. Sunt cazuri de oameni care au înneb¬unit de la rugăciunea fără purtare de grijă, aşa că părintele era tare atent la acest aspect. Cei care folosesc mult capul au deja în el o grămadă de activ mental şi dacă rugăciunea nu e făcută cu băgare de seamă, poate declanşa un adevărat uragan mental, pe care nu îl mai poţi controla. Aşa că aici insista foarte mult pe specificul rugăciunii. Se poate face rugăciunea, însă mai întâi încet, undeva în gât, nu în cap, şi nici direct în inimă, că trezeşte felurite patimi ascunse. Trebuie mai întâi făcută pregătirea undeva în gât şi după aceea se poate coborî în inimă, unde se poate face întâlnirea cu focul mistuitor. Dar cel mai mult recomanda aşezarea în Gest de închinare, care zicea ca ţine mai mult de felul nostru carpatin.
Aici e şi marea Taină Mistică pe care părintele a pus-o în evidenţă. Anume specificul nostru carpatin de rugăciune. Zicea că adevărata noastră modali¬tate e de primire, nu de urcare. La ţară, oamenii au în casă o odaie specială pentru oaspeţi, odaie de care au mare grijă să fie tot timpul curată. Aşa şi noi mai întâi trebuie să începem cu o odaie de care să avem mare grijă.
Adică să începem mai întâi cu ritual exterior de metanii, închinăciuni, şi în general cu un ritual de curăţire şi smerire a minţii şi aşezare a ei în propriul lăcaş, adică trupul. Zicea iarăşi că aici e piatra de poticnire a multora, că fac din minte parte de suflet sau chiar suflet, când ea de fapt e doar de corp, şi aşa trebuie să îşi recunoască locul, adică în corp. Aşa mintea şi corpul în general trebuie să se facă odaie de oaspeţi pentru cel de sus, asta este prima treaptă peste care nu se poate sări.
Foarte mult pomenea părintele de lucruri tradiţionale româneşti. Mult insista să nu uităm de unde am plecat, adică să nu ne negăm originea. Foarte mult insista pe acest specific carpatin care îşi avea rădăcinile în tradiţiile româneşti de pe la sate, zicerile şi proverbele bătrâneşti şi cele văzute şi moştenite din familie, tradiţia vie şi directă.
Înainte de a-l cunoaşte pe părinte eram o fire tare morocănoasă şi supărăcioasă. Odată m-am dus la mănăstire şi la spovedanie mi-a dat canon să fiu vesel. Zicea aşa: „Nu îmi umbli mie prin mănăstire cu mutrişoara de sfinţişor ca să te vadă părinţii pe aici cu mutra asta”. Aşa m-am lecuit pe deplin de starea aceea. Altă dată, fiind foarte supărat de diverse necazuri pe care le aveam, am venit la mănăstire şi după slujbă, de rând fiind părintele, a venit direct la mine şi când m-a văzut în biserică, mi-a zis: „Ce faci bă, fiule? Ai înviat?”. Parcă mi-ar fi luat cu mâna toată supărarea, nu mai înţelegeam de ce vedeam înainte în negru acele lucruri. Acestea sunt doar nişte frânturi din cum se raporta părintele la cei din jur, cu mare bucurie.
Dintre marile contribuţii pe care le-a avut părintele în teologia de azi este desluşirea şi înţelegerea adâncă a chipurilor de bărbat, de femeie şi de familie. Având specificurile bine înţelese, nu se mai face acest amestec, care nu duce decât la confuzie şi scandal. Ce este cu adevărat surprinzător este înţelegerea pe care o avea în ceea ce priveşte viaţa de familie. Înţelegea mai bine ca oricine cum trebuie să fie bărbatul pentru a-şi regăsi chipul propriu şi cum trebuie să fie femeia în chipul ei propriu. Aceste desluşiri sunt de o inestimabilă valoare practică, fără ele e foarte greu să întemeiezi o familie în adevăratul ei chip. Mai ales în ziua de azi, când e foarte mare ameţeală cu drepturile femeii şi mai ales aceste curente feministe care zăpăcesc lumea, e nevoie de o desluşire clară a chipurilor proprii. De exemplu, sublinia în diverse moduri că femeia e mai supărăcioasă din fire şi mai greu de împăcat. Zicea că tatăl său avea vorba că femeia e ca vremea, „tună şi fulgeră”, însă bărbatul trebuie să fie paratrăsnet. Acesta a fost unul din ultimele cuvinte pe care mi le-a lăsat: „Să fim înţeleşi, tăticule, bărbatul e paratrăsnetul”. De se supără femeia, nu intra în complicaţiile ei, oricum nu faci decât o şi mai mare furtună, aşa că taci. Tăcerea şi asumarea au darul de a aduce în gest de închinare aceste tulburări şi ele potolesc furtuna.
Legat de familie, am observat un lucru cu totul şi cu totul uimitor. Părintele a fost bolnav de o boală pe care a moştenit-o genetic. Cu toate că a fost extrem de chinuitoare, terifiant de dureroasă, nu se plângea de ea, mai mult zicea că „slavă Domnului, sunt bine”. A încercat în ultima vreme, înainte de a se muta la cele de Sus, să ia ceva medicamente ca să trateze o boală laterală şi generată de nemişcarea în care l-a adus acea boală. Aceasta este una din marile pilde Hristice pe care ne-a lăsat-o, anume asumarea moştenirii genetice şi purificarea ei prin suferinţă, pe de o parte, pe de alta prin curăţire de toate elementele impure pe care le-ar fi putut aduce în mod obişnuit. A purificat şi ars memorialul bolii în trupul propriu, în general prin sfinţirea cu cele bisericeşti, anafură, aghiasmă, mir, ca să nu mai vorbim de Sfânta Împărtăşanie, dar şi cu o mâncare foarte curată, aşa că tot ce ţinea de puterile şi voinţa proprie a fost ars şi purificat. Ce a rămas a fost exact acea moştenire genetică, pe care, uimitor, şi-a asumat-o fără să alerge la mângâieri medicinale şi medica¬mentoase, care nu ar fi vindecat boala, ci doar ar fi domolit intr-o oarecare măsura ritmul ei de avansare şi poate ar fi scăzut intensitatea durerilor, atât, nimic mai mult. S-a vehiculat ideea că ar fi avut un cancer osos, lucru care e spre sminteala multora, ţinând cont de cât de strict era părintele în ce priveşte mâncarea şi medicina isihastă, însă nu a fost aşa. A fost una din bolile la care medicina la ora actuală nu are leac, ci doar reuşeşte să ţină în frâu avansarea rapidă a bolii, în nici un caz să o vindece. Cu toate că boala pe care a avut-o a fost de ordin fizic, multe dintre rudele părintelui care au avut această boală au fost afectate şi mental. Mult s-a luptat părintele ca până în ultima clipă să aibă conştiinţa neştirbită. A fost cât se poate de lucid până în ultima clipă. Dată fiind paralizia pe care a avut-o, iese şi mai mult la lumină dimensiunea mucenicească a luptei pe care a purtat-o. Însă părintele, aşa cum spuneam, şi-a asumat această moştenire şi a crucificat-o, aşa cum Hristos, nefiind atins de păcatul omenesc, Şi-a asumat pe Cruce toate păcatele omenirii, ca şi când ar fi fost ale Sale.
Aceasta taină a crucificării de viu e un exemplu pentru cei care am fost pe lângă părinte. Acesta este cel mai viu exemplu, de care trebuie să ne slujim în a urma şi noi exemplul viu şi nu numai teoretic al crucificării noastre. De multe ori zicea că această crucificare este în gestul iconic, fără de care nu se poate rezista. Noi aducem cu noi foarte multe tare, de familie, de lume, şi în ultima instanţă avem în spatele nostru şi cele ale aproapelui. Însă în iconizare sunt toate întâmpinate cu putere, pentru că aşa stăm în faţa lui Dumnezeu şi El e cel ce arde şi curăţă toată zgura păcatelor lumii, prin crucea fiecăruia dintre noi. De aceea, insista foarte mult pe acest ritual de închinare. Zicea că noi, cei de azi, trecem printr-o perioadă foarte tulbure şi confuză, cu mult activ de tot felul, în special multe frământări de minte care zăpăcesc oamenii, şi de aceea acest gest de închinare, oriunde ai fi şi orice ai face, e mai direct şi mai folositor pentru noi, cei de azi. Aşa sărim direct în focul dumnezeiesc mistuitor de păcate. Noi, cei slabi, prin acest ritual de închinare, ne recunoaştem neputinţa şi o punem în faţa lui Dumnezeu, să facă El ce ştie cu slăbiciunea noastră. Zicea odată că a venit cineva la el şi îl acuza de „isihasm de balcon”. Părintele a fost foarte încântat de expresie, care sintetizează mult din această stare de închinare. Zicea parafrazându-l pe acela: „aşa, tăticule, trebuie să facem şi noi, în balcon, la servici şi oriunde ne-am afla, să ne aducem lui Dumnezeu în închinare”.
În ultima perioadă cât a mai fost printre noi, cu toate că era ţintuit la pat, nu numai că a fost conştient de cele ce se întâmplau în jur, dar ştia foarte bine cine e în faţa lui, şi mai ales, urma cugetul celui ce era lângă el. Avea nu numai conştiinţa trează, dar şi memoria era cât se poate de vie. De lipsa de memorie suferim poate mulţi dintre noi. Părintele de multe ori mă sfătuia să învăţ pe de rost câte ceva în fiecare zi, în special din cele sfinte. Memoria, zicea, este legată direct de rememorarea arhetipurilor şi de aceasta este legat direct duhul omului. Bolile de memorie sunt legate de bolile de duh, aşa că e bine să învăţăm pe de rost şi uneori să zicem chiar mecanic anumite rugăciuni, doar aşa am putea să trezim în noi acel duh adevărat de rugăciune.
Anul trecut când m-am dus la părinte, mi-a vorbit despre nemulţumire. Zicea că avem cumva din familie această nemulţumire faţă de ce se întâmplă în jur şi faţă de cât facem. Nemulţumirea e ceva nedemn de un bărbat şi în general nu face decât să te întoarcă de unde ai plecat şi aşa nu faci nimic. Eu ziceam că uneori e bună că nu te ţine pe loc şi poţi face multe lucruri dacă nu eşti mulţumit cu cât faci. Însă părintele zicea că e o formă de cârteală şi asta împiedică aşezarea în gest Iconic. Puncta de multe ori că trebuie să acceptăm cele ce sunt în jurul nostru aşa cum sunt şi să le aducem lui Dumnezeu în închinare.
Împăcarea cu lumea era iarăşi o tema pe care mi-o punea în faţă. La spovedanie, de multe ori mă întreba dacă sunt în pace cu lumea. E important să ai acest duh de pace cu lumea, pentru că numai aşa poţi aduce închinare lui Dumnezeu. Daca eşti rupt de contradicţii şi râcă faţă de cel de lângă tine, cum mai poţi să te închini Celui de Sus? Nu dădea sfaturi prea multe aici, dar modul în care zicea aceste lucruri îţi dădea exemplu de simplitate şi curăţie, aşa cum ar trebui să fie, raportare fără vicleşug.
La spovedanie urmărea liniile mari şi nu se pierdea în amănunte. Urmărea liniile mari, cum eşti cu lumea, cu cei apropiaţi, ce mănânci, dacă te ţii de treabă acolo unde eşti... Uneori mă duceam şi cu diverse probleme mărunte. Mă asculta, însă nu zicea mai nimic. Aşa că acest stil mă făcea să nu mai urmăresc diverse aspecte mărunte, care erau generate de lipsa de seriozitate, consistenţă şi continuitate în ceea ce priveşte liniile mari pe care trebuia să le urmăresc. De aceea ca duhovnic era împotriva acestui stil, care se practică în multe din parohiile şi mănăstirile noastre, adică spovedanie în cele mai mărunte şi mai neînsemnate greşeli. Mai mult, nu accepta venitul prea des pe la mănăstire, la zisa spovedanie şi încurajare. Aşa voia ca ucenicul să lucreze pe o perioada mai mare de timp şi să vina la spovedanie pentru control şi eventual alte direcţii mari. Aşa voia ca ucenicii să înceapă să „meargă pe picioarele lor”, altfel niciodată nu vor face coloană vertebrală. Cu doar câteva zile înainte de a se muta la cele veşnice, l-am întrebat ce sfat îmi mai dă, la care răspunsul a fost scurt: „ţi-am dat până acum, fă ce ţi-am spus, nu mai ai nevoie de ele”.
Raportarea părintelui la fiecare dintre ucenici era părintească. Eram ca nişte fii, de unde şi vorba pe care o folosea des, „măi tăticule”. Însă dacă făceam vreo prostie, se supăra şi aproape că nu mai găseam văgăuna pe faţa pământului să intram şi să ne ascundem de ruşine. Din fericire, părintele ţinea supărarea doar câteva clipe, aşa, cu caracter pedagogic. Ţin minte că am făcut odată, cum zicea, o prostie, şi la spovedanie tare s-a mâhnit şi supărat, însă până la sfârşitul spovedaniei a revenit la acele cuvinte încurajatoare pe care le folosea mereu, „hai, mă tăticule, să fim oameni” şi „bine, mă fiule, mă bucur”. Aceste două mari instrumente, mâhnirea părintelui, dar şi cuvintele de bucurie, sunt de o inestimabilă valoare, pentru mine cel puţin au fost doi stâlpi de susţinere în tot ce am făcut. Daca aveam vreo dilemă la ceva, acestea erau primele întrebări, ce ar zice părintele? L-aş mâhni sau s-ar bucura? Apoi acum, când este întru cele Veşnice şi veghează la starea noastră, cu atât mai mult.
Părintele nu tolera nestatornicia. Viata dânsului a fost un exemplu de statornicie. A stat în mănăstire de când a intrat, din 1973 până în 2003, fără să încerce să se plimbe pe la alte mănăstiri, sau să meargă în Athos, cum mare e tentaţia. Pentru călugări, asta e cel mai mare drac, plimbatul de colo colo. Trebuie să stai acolo unde eşti „până iese fum”. Şi după ce „iese fum, mai stai încă”. Asta era condiţia esenţială, să stai acolo unde eşti, indiferent unde te afli. Hristos nu a fugit de cruce, s-a rugat să i se facă mai uşoară, însă nu a fugit de ea, şi-a asumat-o. Aşa şi noi, acolo unde suntem, să stăm cu statornicie, căci numai aşa Dumnezeu poate lucra în lume, prin cei ce stau şi îndură cu răbdare.
Duhul de pace. Acesta a fost marele duh pe care l-a avut părintele. Nu discuta în contradictoriu, ci chiar fugea de gâlceava şi căuta depăşirea acestor mici contradicţii. Zicea că realitatea este peste afirmaţie şi negaţie, este o supraafirmaţie. Acea supraafirmaţie se vede cu ochiul de suflet, nu se deduce prin raţionamente, aşa că nu accepta disputele de tip raţionalist, ci le depăşea prin această vedere directă de suflet. Este esenţa lucrărilor sale, această nouă logică, treimică. Modelul Sfintei Treimi este baza şi începutul logicii creştine. După cădere a apărut acesta logica duală, a afirmaţiei şi negaţiei, a rupturilor şi contradicţiilor. Logica Treimică este o logică a vederii directe de suflet, nu a raţionamentelor de minte.
Pentru rugăciunile Părintelui Ghelasie, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi.


Ionel Popescu, Cercetător,
Institutul de Matematică al Academiei Române


(text publicat în volumul "Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Iconarul Iubirii dumnezeieşti", Ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 188-197)