duminică, 3 octombrie 2010

Părintele Răzvan Ionescu (Paris): "Vorbitor din trăire şi nu trăitor din vorbire: părintele scriitor duhovnicesc Ghelasie Gheorghe"



















Invitat fiind la Cel de-al Doilea Colocviu Naţional dedicat părintelui Ghelasie de la Frăsinei, părintele Răzvan Ionescu nu a putut ajunge, însă ne-a trimis din Paris un text ce va fi prezentat în cadrul Colocviului. Îl postăm aici ca o avanpremieră la eveniment.


Introducere

Am ajuns să îl cunosc pe părintele Ghelasie Gheorghe întâi de toate prin rândurile unei cărţi care pica în mîinile mele într-un moment de răscruce pentru propria-mi existenţă. Mă refer la „Medicina isihastă”. Acolo, printre idei şi principii care se puteau agăţa întrucâtva de universul meu noţional hrănit la şcoala (cea atât de îndoielnică teologic) a literaturii „de spiritualitate” de după revoluţie, am simţit un cuvânt venind către mine cu prospeţimea aerului tare de munte. Lăuntric, simţeam seva care va opera în mine deschiderea către Cel ce avea să devină centrul existenţei mele, Hristos.
Am descoperit ulterior pe părintele faţă către faţă ca om care se investea în a trăi. M-am lăsat purtat instinctiv de şuvoiul acelui savoir-vivre teologic pe care îl cultiva începând cu proprii ucenici. Activitatea de scris nu era decît o „prelungire” a sa către noi, fiii duhovniceşti pe care seminţele cultivate de el prin bătaia vântului de Sus ne adunau în jurul său pentru „clarificări”. Pe nesimţite intram astfel în atmosfera celui care Îl trăia pe Hristos cu simplitate, dar cu atâta convingere, încât îndoielilor şi ezitărilor noastre le opunea paşnic siguranţa de monolit a omului care se structurează trăindu-l pe Dumnezeu. La părintele mişcarea numărul unu era de „a fi”. A şti sau a vorbi veneau după aceea, ca efecte ale modului său de viaţă. Un părinte străluceşte şi luminează prin forţa convingerii în măsura în care trăieşte ce spune. Părintele trăia, şi trăind spunea şi scria. Îmi părea că ştie atât de multe, şi mai ales că a adâncit atâtea, încât în mintea mea aveam senzaţia că mă aflu în faţa unui munte de a cărui înălţimi nu mă voi putea apropia poate niciodată. Motiv pentru care mă străduiam măcar să parcurg la pas poteci mai din vale, dar care deschideau deopotrivă, pentru viitor, posibilităţi de creştere teologică. Fără pic de ifos sau pretenţie de erudiţie, părintele împărtăşea din înţelegerea lui, din trăirea lui, din viaţa lui, din experienţa lui... văzând învolburările interioare cu care deseori veneam la mănăstire căutându-l, părintele mă ajuta spre vindecare dedramatizând, simplificând şi dându-mi încredere.
Fiind trecut acum prin facultate de teologie, îmi dau seama în ce măsură am avut nevoie de prezenţa părintelui : felul lui de a împărtăşi căutare şi experienţă nu avea nimic de-a face cu felul pretenţios în care ni se livrează deseori cunoştinţele teologice, ca un fel de ştiinţă în care toate lucrurile sunt compartimentate şi deja lămurite. Cu părintele te întâlneai ca cu un cercetător, te invita să guşti cu el adânciri şi reliefări care-ţi erau de folos pe drumul tău, venite din partea cuiva care cu înţelegere de povăţuia în cunoştinţă de cauză, înţelegător al realităţii tale... discuţiile împreună nu au scăzut niciodată fiorul de mister pe care îl resimţeam evocând realităţile teologice, dimpotrivă, lărgirea orizontului venea împreună cu sentimentul profunzimii şi al tainei inepuizabile. Şi se întâmpla ca şi cum era o împărtăşire din partea lui către noi, din ceea ce se mai studia în laboratorul liturgic între timp...
Cu bucurie lăuntrică am simţit că părintele mă purta spre realitatea evocată de acel pustnic Neofit pe linia duhovnicească a căruia mergea, care profeţise răspândirea lucrării inimii întru Hristos nu numai în peşterile şi în crăpăturile pământului, ci şi printre tinerii marilor oraşe, care, aşa, ca mine, spre surprinderea lor existenţială, descopereau libertatea cea din lăuntrul inimii, acolo unde înainte nu fusese decât neîmplinire. Lucrarea aceasta a inimii, care la părintele se exprima firesc, prin modul lui de a fi, contaminantă şi misterioasă, o simţeam ca fiind ceea ce duce pe om spre adâncire, spre regenerare, spre înviere. Discuţiile cu el nu putea decât să provoace entuziasmul căutării, invitaţia de a cerceta în acest laborator al devenirii întru Hristos unde fiecare îşi manifestă unicitatea şi darul primit. Părintele trezea dorul de taină, de mistic, de adevărat… îl trezea întâi de toate prin cum era el, cercetător, pasionat, implicat cu toată fiinţa, ascet, sfătos din dragoste şi plin de compasiune şi înţelegere vindecătoare pentru chipul deseori ascuns în care oamenii se răneau şi chiar se complăceau în a persista întru rănirile de tot felul. Părintele ne primea pe noi cei de la oraş într-un chip care arăta respect pentru demersul nostru, pentru studiile noastre, dar deopotrivă ne scotea din auto-suficienţa care ne-ar fi transformat în robi ai acestora. Studiile nu erau decât mijloace pentru a putea dialoga cu cei de azi având însă coloana vertebrală autentică a trăirii în Hristos.

Ce cultiva părintele în noi?

Înţelegerea că teologia înseamnă trăire din toată fiinţa. Teologia se trăieşte, are nevoie de gest, de faptă, de implicarea a tot ce suntem, nu numai de bucăţi din noi, şi aceasta în acea dinamică care purta la părintele apelativul de „gest de închinăciune”, cea care face marea diferenţă între o construcţie omenească orizontală şi demersul omului petrecut pe verticala dată de harul dumnezeiesc. Îndemnul era pentru o liturghisire continuă, pentru o închinare neobosită către Dumnezeu a toate cele care veneau către noi, un îndemn către gestul de binecuvântare şi sfinţire a tot ceea ce se prezintă în faţa trăirii noastre, prin încredinţarea tuturor acestora, continuu, lui Dumnezeu.

Înţelegerea că teologia se exprimă şi are nevoie de un limbaj capabil să-i poarte adâncimile, un limbaj propriu. Teologia, izvorâtă din taina închinării omului în faţa lui Dumnezeu, se cere exprimată. Pentru părintele era o evidenţă faptul că limbajul obişnuit, „profan”, ne trădează, ca unul care nu poate face faţă realităţilor de taină care se cer a fi exprimate, ca unul care riscă mai curând să profaneze realităţile teologiei. Părintele obişnuia să ne uimească cu literele lui mari, cu sublinierile sale cu aldine ... era vorba de o încercare de resacralizare a limbajului, de mutare a lui într-un alt registru semantic. Părintele înţelesese că reîntoarcerea noastră la sacru, la gest de închinare, la viul evanghelic nu putea trece prin expresia limbajului ordinar, că avem nevoie de un alt fel de vorbire.

Înţelegerea că trăirea teologică trebuie să meargă în întâmpinarea realităţilor lumii de azi. Curajul părintelui, care însufleţea o propunere de dialog iniţiat de pe o poziţie atât de diferită de a celui care se pune călduţ la adăpost de orice punere în discuţie a realităţilor de credinţă, îl purta către a întâlni în special căutătorii de mistică în toate formele ei de expresie. Pentru aceştia părintele era un adevărat partener de dialog : arăta insuficienţele diferitelor căi, pe un ton calm, preocupat, înţelegător, într-un demers apologetic vrednic de mărturia primele secole în care cu siguranţă creştinismul nu era trăit triumfalist, ci cel mai adesea martiric. Propunea „deschideri” pornite tocmai din coordonatele de înţelegere ale interlocutorului, invitându-l prin parfumul descoperirii proprii către „mai adâncul” care era mistica creştină. „Noi nu inventăm un alt Limbaj”, mărturisea părintele celor care ar fi putut să-l acuze de o goană după ineditul teologic la nivel de expresie, ci „încercăm «o corelare de Limbaj pur Filocalic» cu Limbajul general, atât al Filosofiei, cât şi al oricăror mistici necreştine. Noi, cei de astăzi, nu mai putem rămâne la un «singur Limbaj», trebuie, vrând-nevrând, să fim «poligloţi»”. Cu alte cuvinte, creştinul are libertatea problematizărilor, dar acestea se cer contextualizate tocmai pentru a reuşi a da mărturia cea bună lumii de azi. Căutarea reperelor, căutarea acestor răspunsuri necesită o frământare, o dimensiune de cercetare, de laborator ieşită în întâmpinarea omului de azi, oferită în coordonatele lui de înţelegere, pe „limba” lui cel mai adesea înstrăinată de limbajul liturgic şi sacramental. Această muncă de „traducere” era afirmată de părintele ca necesitate a vremurilor noastre.

Înţelegerea că isihasmul este mistica specifică ortodoxiei. Ea este accesibilă oriunde omul botezat îşi descoperă altarul inimii în modul de liturghisire specific creştin care presupune practica închinării lăuntrice, în duh de rugăciune, către Hristos. Mistica isihastă, afirmată de părintele ca «Logica Limbajului Hristic», ca Logica Limbajului Logos Întrupat în creaţie, este accesibilă oricui Îl caută pe Hristos în gest de închinare lăuntric şi de liniştire din împrăştierile de tot felul. De aceea părintele invita pe tot omul căutător de mistică să descopere specificul creştin. În acest context, părintele vorbea de trăirea „iconicului”, care era în teologia părintelui intrare în trăirea tainei icoanei prin tot ceea ce suntem şi facem, respirăm, trăim. Chip al lui Dumnezeu, omul se smulge din ruşinea caricaturală a deformării chipului dumnezeiesc din el şi astfel descoperă nobleţea vieţuirii în conformitate cu Cel care amprentează dumnezeieşte fiinţa noastră încă de la crearea ei.

În loc de încheiere

Părintele a fost pentru mine unul din oamenii care trebuiau neapărat întâlniţi. A alimentat în mine setea de a deveni eu însumi cercetător al realităţilor pe care Dumnezeu le împărtăşeşte tainic celor care Îl caută în chipul vieţii Bisericii, iar „a fi”-ul părintelui mi-a fost o mărturie vie pe drumul descoperirii „Celui ce este” veşnic.


Părintele Răzvan Ionescu,
Paris


Traducerea în limba germană a articolului de mai sus poate fi accesată aici.

Vezi şi articolul: Despre urgenţa redescoperirii apologeticii ortodoxe.

Un comentariu:

Gheorghe APETROAEDELAMOIȘA, Sibiu spunea...


MĂRTURII DESPRE UNIRE

Gheorghe Apetroae, Sibiu

Patriei,

istoria, cupolă de rubin,

e un cântec de arbore

întins peste neam...!

E pajura ce-i poartă

în aripi

izvoarele

în culorile de sânge,

pâine şi cer;

e cântecul de dor

al trezitelor zări

din Cartea Unirii...!



Printre genele zorilor

săgeată cerul arc-

trunchiul de Eroi

din rădăcini, intins-

arcul noii generaţii…!



Trandafirii cresc temple

din sângele ţărânei,

scut şi simbol:

Limba şi neamul,

marea şi cerul –

stau mărturii de safire

Poporului Român, Erou!

G.A.S.