marți, 20 aprilie 2010

Pr. Răzvan Ionescu: "Despre şansa unei întâlniri fundamentale"


Rar mi-a fost dat să întâlnesc un om aşa de viu ca părintele Ghelasie. Viu prin prospeţimea prezenţei sale personale şi prin calitatea demersului său duhovnicesc. Cred că in teologie, deontologic măcar, un minim gest de bunăcuviinţă este de a ne feri de utilizarea sistematică a cuvântului ,,duhovnicesc". Riscul de inflaţie de ,,duhovniceală", kitch cu pretenţie de autenticitate de duhovnicie, îl resimţim adeseori cu acuitate.

Duhovnicesc nu-l văd pe cel care se grăbeşte să strivească pe căutătorul de Dumnezeu cu povara juridică a unei teologii pe care el o face morală umană, sau stiinţă, sau tinde să-l integreze fortuit în tiparul personal de căutare a lui Dumnezeu. Ci mai curând pe cel care pescuieşte cu înţelepciune întru Hristos, pornind de la realitatea interioară concretă, palpabilă a acelui căutător, şi respectându-i-o.

Ocrotirea prin iubire şi dăruire în faţa tuturor neputinţelor inerente începutului de drum spre a oferi şansa unei creşteri gradate, întru nădejde, mi se pare fundamentală. Duhovnicesc este cel care ştie să primească pe oricine bate la poarta sa în căutare de reper de mântuire. Pentru părintele, cuvântul se impune fără ezitare, este neîndoielnic convertibil în faptă: părintele Ghelasie a fost un om duhovnicesc. Ceea ce a făptuit şi a dăltuit în carnea şi în inima celor care l-au cunoscut n-a fost un efemer ,,de mântuială”, ci un ferm ,,întru mântuire”.

Neîndoielnic, părintele Ghelasie a fost o persoană controversată. Acest fapt nu mă miră cu nimic. În faţa tendinţei nivelatoare şi compartimentatoare de a pune etichete pe tot ce mişca în spaţiul teologiei, demers cartezian care nu-şi poate avea locul în cetatea unicităţii si irepetabilităţii persoanei - realitate lăsata de Însuşi Dumnezeu - părintele Ghelasie nu putea ocupa un singur sertăraş.

Dosarul personalităţii sale, privit prin prisma si conform opticii unor persoane deseori căutătoare de Dumnezeu, chiar şi în taina neştiinţei lor, prin demersuri nu neapărat compatibile cu cel creştin, face ca oglindirea părintelui in conştiinţele celor care l-au cunoscut să fie diferită, şi deci prilej de controversă. Chiar şi în spaţiul strict al teologiei ortodoxe, demersul său nu a fost unul comod, de unde multiplicitatea caracterizărilor. Dincolo însă de spectrul larg de oglindiri stă realitatea vie a faptului că părintele nu a putut rămâne nimănui indiferent. A fost resimţit pretutindeni ca cineva care se impunea cu putere ca prezenţă - prin har, prin inteligenţă, prin autoritate.

Pentru mine, părintele Ghelasie a fost întâi de toate părintele duhovnic – consultant, cum de altfel i-a plăcut şi dânsului să se caracterizeze în relaţia cu mine. Cu binecuvântarea duhovnicului meu din Bucureşti, mergeam deseori la Frăsinei şi mă spovedeam la el. Prima spovedanie o reţin ca pe una dintre cele mai profunde spovedanii ale mele: dorinţa de îndreptare sinceră pe care am resimţit-o, harul care mi-a inundat fiinţa m-au făcut să privesc către el ca spre un om cu adevărat purtător de Hristos. Autentic şi viu. Iar eu m-am simţit iertat de Dumnezeu în toată adâncimea sufletului meu.

E drept că în privinţa comunicării, a exprimării orale sau în scris, părintele nu umbla pe căi extrem de bătătorite: limbajul său particular o confirmă. Însă de pe meterezele citadelei de limbaj, pe care el o construia în urma nevoii imperioase de sacralizare a limbajului - bietele cărămizi de lut ale cotidianului, cum să poată oglindi ele cereştile învăţături? - altitudinea perspectivei îţi tăia răsuflarea şi sentimentul acut al Întâlnirii unui om dedicat pe deplin experienţei te copleşea.

Părintele exprima întâi de toate o experienţă personală, şi aceasta în contextul unei erudiţii teologice uneori zăpăcitoare. Citise enorm şi combinaţia experienţă vie - context teologic universal era cuceritoare şi îndemna la urmare smerită. În prezenţa lui, încă dintru început m-am simţit cu totul îndemnat să valorific formarea mea tehnică nu prin abandon, ci prin transformare şi compatibilizare treptată cu căutarea prin ochii credinţei.

Departe de a fi o filozofie a jonglării pretins înţelepte şi docte cu concepte pe care le numim teologice, teologia părintelui a devenit şi căutarea mea: cum să zideşti prin cărămizile conceptuale şi epistemologice ale lumii contemporane o adevărată teologie, adică o experienţă - trăire a unei dimensiuni verticale a existenţei. Cred, şi pretind aceasta în duhul abordării părintelui, că orice poate deveni teologie dacă-L mărturiseşte pe Dumnezeu, iar ştiinţa actuală permite această dimensiune, ba chiar deseori îndeamnă la ea. Dacă ştii să priveşti.

Părintele fiind un îndemn hiper-mobilizator către studiu şi erudiţie, studiile pe care le-am făcut până astăzi, departe de a duce în mine la o schizofrenie lăuntrică între tehnic şi teologic, m-au construit ca persoană şi le consider roadele bunei inerţii în care părintele m-a antrenat încă de pe atunci. Iar astăzi, în mine, pasiunea întâlnirii dintre ştiinţă şi teologie este mai actuală ca oricând.

Nu acord credit cuvintelor celor care vorbesc despre părintele în coordonatele unei zvonistici în mod nefericit nepusă la încercare prin contact uman direct. Personal cred că părintele era unul din oamenii pe care în mod esenţial merită să-i întâlneşti în această viaţă. Onestitatea demersului său, şi, de ce nu, ineditul acestuia - dar nu într-o căutare de dragul ineditului, ci ca răspuns de structurare personală la o realitate vie a experienţei - mă încurajează să gândesc în acest sens. îmi place să cred că teologia sa a fost o teologie de tip paulin în context areopagitic. Adică o ortodoxie atentă la a fixa repere căutătorilor de toate orizonturile şi orientările, şi, sau mai curând în special, în sufletele celor fără repere creştine. Şi aceasta pornind de la realitatea sufletului şi credinţei lor. Influenţele misticii orientale în teologia părintelui sunt false influenţe, sunt chestiuni de formă şi nu de fond. El era omul care zidea într-un context personal, şi cred că avea o vocaţie a sesizării contextului, ştiind să sesizeze interiorul uman în particularitatea şi unicitatea căutării sale, şi astfel a avut o putere mărturisitoare cu totul specială în tagma celor care căutau mai curând energii şi esenţe universale decât un Dumnezeu viu şi personal. Dumnezeu ştie în câţi acest pariu al său a reuşit, personal cred că numărul lor este foarte mare.

Părintele Ghelasie a fost un om care ştia să trezească în ceilalţi mecanismul profund al nevoii de Dumnezeu. Vocea sa în timpul privegherilor de noapte calma şi odihnea lăuntric ca un medicament de care sufletul se lipea cu o încredere a învierii. Mărturia lui trecea prin har şi nu prin filozofie, iar cuvintele lui, deseori părând complicate pentru cel mult prea obişnuit cu conceptele lumii, se desluşeau mai târziu în taina inimii. La părintele Ghelasie forma era într-o continuă căutare de a face fondul mai exprimabil. Iar fondul mărturiei sale era însăşi viaţa sa. Postitor şi rugător, părintele era întâi de toate trăire. Se structura ca trăire.

Nu aş încheia cuvântul meu fără a face referire la smerita lui lucrare de dăruire a scrierilor sale, tuturor. Gratuit. Trimitea deseori celor mari în ale teologiei din ţară, cu smerenie, tot ce scotea nou. Nu impunându-le, ci propunându-le. Deseori poate era întâmpinat cu un zâmbet înţelegător, şi atât. Nu am văzut însă om mai deschis dialogului, şi nu cunosc pe cineva din „greii" teologiei care să fi demonstrat netemeinicia dogmatică a învăţăturii părintelui. Şi mai cred că, chiar dacă ar fi reuşit cineva în acest demers - deşi mă îndoiesc cu toată seriozitatea - lucrarea sa de propovăduire vie a unui duh de făptuire teologică nu va fi cu nimic pătată sau pusă în umbră; în veacul acesta bombardat de informaţional, el mărturisea necesitatea de înfăptuire, de înţelegere. În acest context, teologia este mai curând devenirea întru înţelegere, întru participare, iar nu înmagazinare ieftină şi mimetică de cunoştinţe, fie ele şi "teologice".

Ştiu că cuvintele pe care le înfăţişez aici nu redau decât puţin din importanţa părintelui în devenirea mea. Prefer ca experienţele personale să rămână trecute sub tăcere, pentru taina şi frumuseţea lor. Spun doar că părintele a fost unul din oamenii care au schimbat în mod hotărâtor viaţa mea. Şi dacă astăzi, spre neîncetata mea uimire, Dumnezeu a rânduit să fac inginerie de suflete – ştiu, mulţi o numesc preoţie – sunt convins că părintele Ghelasie a pus undeva în trecut o cărămidă în această construcţie. Fundamentală.



pr. Răzvan Ionescu
Paris, 11.12.2003



(text publicat în volumul "Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Iconarul Iubirii dumnezeieşti", ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 142-146)

2 comentarii:

mihai.onofreiciuc spunea...

Tuturor gratuit?
Unde se pot citi pe internet scrierile părintelui Ghelasie?

Florin Caragiu spunea...

Da, Mihai, Părintele dădea cu mare generozitate din scrierile sale. Acestea erau publicate prin osteneala şi cu sprijinul unor ucenici în general în fascicule sau lucrări de mici dimensiuni şi într-un format nepretenţios, smerit. Acum, la reeditare, nu putem face acelaşi lucru, comasăm câte 2-3 scrieri într-un volum prezentabil, cartonat, pentru că scrierile părintelui trebuie să apară la loc de cinste în biblioteci. Astfel, nu putem, ca editură, oferi cărţi gratuit decât la un număr restrânds de persoane, ca protocol, pentru că se pune problema plătirii tipografiei şi fondurilor pentru editarea următoarelor volume.
Deocamdată scrierile părintelui nu se găsesc pe net, decât foarte puţin. "Dtalogurile diogenice" şi volumul "Cuviosul Ghelasie Isihastul" se găsesc de exemplu la adresa

http://parintele-ghelasie.net/

ţinem legătura, dacă e ceva mă poţi contacta şi pe mail,

editura_platztera@yahoo.com

chiar te rog sa imi trimiti un mail ca sa am si eu adresa ta sa te mai anunt cand mai organizam vreun eveniment sau editam o carte noua.

cu cele mai bune gânduri,

Florin