După apariţia, în seria Operelor Complete ale Părintelui Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei, a volumelor „Scrieri Isihaste”, „Memoriile unui Isihast” (I, II), „Medicina Isihastă” şi „Dialog în Absolut”, a apărut la Editura Platytera în acest an şi volumul „Trăirea Mistică a Liturghiei”. Este una din cele mai importante tratări existente a problematicii liturgice din perspectivă creştin-ortodoxă, fructificând într-o sinteză de specific carpatin marile „momente” ale teologiei patristice (Sf. Dionisie Areopagitul, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Ioan Damaschin, Sf. Grigorie Palama, Sf. Nicolae Cabasila ş. a.).
Acest volum se aşază la loc de cinste în numărul contribuţiilor la universalitate în câmpul teologiei liturgice ale spaţiului românesc (alături de „Spiritualitate şi Comuniune în Liturghia Ortodoxă” a Pr. Dumitru Stăniloae, spre exemplu), o universalitate care pentru părintele Ghelasie îşi găseşte sensul deplin, de substanţă eshatologică, în comuniunea eclezială cu Sfânta Treime, în Hristos, Fiul şi Logosul dumnezeiesc întrupat.
Este esenţial faptul că, pe de o parte, această tratare vine din partea unui părinte cu o viaţă plină de de nevoinţă şi har, de rugăciune şi liturghisire ce iradiază frumuseţea filocalică şi, pe de alta, demersul lui teologico-mistic traversează cu adâncă şi ascuţită înţelegere problemele timpului nostru, relaţionează critic şi totodată valorizator cu ştiinţa, filosofia şi cultura în genere şi oferă înţelegeri şi deschideri creştine iluminatoare impasurilor actuale. Totul în cuvintele Părintelui Ghelasie are o greutate existenţială şi duhovnicească, şi astfel nu găsim în ele ariditatea unei reflecţii înstrăinate de mediul experierii celor dumnezeieşti.
Volumul se prezintă structurat în trei secţiuni: prima constituie o privire generală asupra ritualului liturgic creştin, a doua cuprinde un amplu comentariu liturgic, iar a treia are în centru problematica ecleziologică, cu implicaţii istorice şi eshatologice. Părintele Ghelasie pleacă de la taina şi revelaţia dumnezeiască, a căror punere în raport cu multitudinea contextelor de viaţă şi gândire descoperă însăşi taina omului în concreteţea desfăşurării istorice. Dacă uitarea chipului duce la scindarea interioară şi exterioară a omului contemporan, aducerea aminte de sursa identităţii umane profunde în taina chipului lui Dumnezeu revelat în Hristos creează acea priză de conştiinţă necesară unei angajări existenţiale liturgice a omului în parcursul spre împlinire.
„Trăirea mistică a Liturghiei” înseamnă calea spre acea viaţă intimă şi comunitară care se hrăneşte din iubirea divină creatoare şi asimilează harul înveşnicirii în iubire. Ea este calea spre părtăşia la sfinţenie şi nu este lipsită de exigenţe ce ţin de metanoia (pocăinţa sau schimbarea minţii) şi întreg modul liturgic-sacramental al vieţii Bisericii (cu treptele purificării, contemplării şi împărtăşirii dumnezeieşti). În contextul unor tendinţe de izolare a trăirii religioase în domeniul privatului, Părintele Ghelasie pune în lumină incompletitudinea, insuficienţa unei pretinse „religii interioare”, arătând că „fără Liturghie sămânţa vieţii se usucă şi nu mai simţi în tine puterea veşniciei”, iar conştiinţa liturgică „este adevărata conştiinţă care stă la baza tuturor stărilor de conştiinţă”. Nevoinţa lăuntrică despre care vorbesc Sfinţii Părinţi nu reprezintă însăşi împlinirea, ci este o pregătire, „o trăire de duh cu dor dumnezeiesc pentru împărtăşirea cu Euharistia”, căci „prefacerea euharistică a Trupului înveşnicirii nu o poate face decât Biserica”.
Consistenţa resurecţională a vieţii mistice liturgice o arată ca hotar al creaturalităţii (Omul – Hotarul de Taină) şi noutate depăşind orice modernitate şi post-modernitate. În atingere cu harul ce o însufleţeşte, toate zbaterile umane îşi schimbă ordinea priorităţilor în direcţia eshatologiei inaugurate de întruparea şi învierea lui Hristos. Omul nu îşi poate afla odihna, isihia, decât regăsindu-şi chipul pierdut. Iar chipul său nu poate fi aflat şi trăit cu adevărat decât în înaintarea în părtăşia cu Dumnezeu. Această trăire dă consistenţă liturgică fiecărui act omenesc, şi astfel viaţa dumnezeiască a Trupului lui Hristos se revarsă tămăduitor, creator şi iluminator în trupul lumii, prin intermediul fiecărui om care se uneşte cu Hristos. Cum frumos spunea Părintele Ghelasie, orice mişcare de întâmpinare a iubirii lui Dumnezeu în „iadul” înstrăinării de El prin păcate face să apară un „colţişor de rai”, a cărui cultivare prin liturghisirea creştină se poate extinde treptat până la o transfigurare a întregii fiinţe şi a celor din jur în sfera comuniunii.
Cultura poate fi astfel înnobilată, responsabilizată, dinamizată calitativ, conectată Vieţii, spre rodirea mai departe în lume a epiclezei liturgice. Dacă evidenţa arată spre un fel de amestecare a limbilor de factură babilonică în multitudinea discursurilor actuale, revelaţia divină arată spre Cuvântul lui Dumnezeu ca Ipostas al trupului comunicării/cuminecării, prin care dezbinarea datorată păcatului şi tirania morţii sunt aneantizate. De aceea, departe de a constitui un discurs autist şi agresiv, cuvântul duhovnicesc exprimă o identitate asumată şi angajată în comunicare, o conştiinţă mişcată de Duhul mângâietor al Adevărului, care nu sileşte ci atrage la Viaţă şi stimulează creativitatea prin frumuseţea filocalică a cuvântului pe care îl insuflă.
Florin Caragiu
Directorul editurii Platytera din Bucureşti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu